— în eshatologia iudaismului este numele locuinţei morţilor. În Cartea Iov (10, 22) este conceput ca „ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna“. Profetul Isaia consideră şeolul ca un fel de iad, unde arde un fel de „foc mistuitor“, „jarul cel de veci“, în meleagurile „cele mai de jos ale adâncului“ (Isaia 14, 15). După Cartea Iov (3, 19); în şeol se duc, după moarte, laolaltă, sufletele, fără alegere: împăraţii şi dregătorii lor, cei nelegiuiţi şi cei în lanţuri, „mic şi mare acolo sunt tot una“. Totuşi, pentru cei drepţi se află şi un loc de pace şi odihnă: „El intră în pace în groapă. Cel care umblă pe calea cea dreaptă se odihneşte în sălaşurile sale“, dar „Cei fără de lege n-au pace, zice Domnul“ (Isaia 57,2 şi 21). Răsplata celor drepţi va fi că ei se vor bucura de vederea lui Dumnezeu: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia“ (Iov 19, 26-27). Păcatul poate fi iertat prin pocăinţă, mai ales la sărbătoarea Yom-Kypur şi în ceasul morţii. Pocăinţa va fi însoţită de mărturisirea păcatelor şi de fapte de milostenie. Va exista o judecată din urmă şi învierea de apoi: „împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică“ (II Macabei 7, 9). În Noul Testament, Mântuitorul prezintă, în parabola „Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr“, o concepţie deosebită despre lumea de dincolo, atribuind evreilor credinţa în rai şi iad, credinţă ilustrată prin cele două personaje din lumea iudaică: săracul Lazăr, care se află în fericirea raiului, numit metaforic „sânul lui Avraam“, şi bogatul nemilostiv, chinuit de sete, în focul iadului, îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i umezească buzele cu un strop de apă. Şeolul apare aici ca un un loc diferenţiat, foarte asemănător concepţiei creştine (Luca 16, 19 ş.u.).