— vechiul nume al Palestinei (de la Canaan, fiul lui Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe). Ţara Canaanului era locuită de caananiţi; cele dintâi populaţii semitice care s-au aşezat în ţinutul dintre râul Iordan şi Marea Mediterană, venind din sud-est, de la Golful Persic; ei fac parte din marea familie a populaţiilor semitice (aramei, akkadieni, babilonieni etc.) populaţii ce locuiau încă din mileniul IV î.Hr., în vastul teritoriu cuprins între peninsula Sinai, Deşertul Siriei, Marea Mediterană, cursul superior al Eufratului şi Munţii Taunus. În Vechiul Testament, în inscripţii şi mai ales în biblioteca de tăbliţe de la Ras-Shamra (vechi oraş fenician), descoperită în 1929, se informaţii asupra religiei canaaniţilor, fenicienilor şi arameilor, religie politeistă, naturistă, inferioară religiei egiptene şi asiro-babiloniene. Această religie politeistă avea ca zeu suprem pe „El“, adică „cel puternic“ şi zeu foarte popular, numit Baal. Lui îi aduceau jertfe sângeroase, pe înălţimi. Preoţii lui Baal se numeau Köhin şi practicau magia, mantica, aveau cultul morţilor. Canaanul avea să devină „Ţara Făgăduinţei“, dată de Iahve lui Avraam şi urmaşilor săi, poporul lui Israel, din care trebuia să se nască Mesia; vezi şi evreu , Avraam .