(în lb. ebraică „Dumnezeul meu este Domnul“)

— profet din Vechiul Testament (sec. IX î.Hr.), s-a remarcat prin numeroase minuni, rezultat al profundei sale credinţe în Dumnezeu. Printre cele mai de seamă a fost aducerea timp de trei ani a secetei în regatul lui Ahab, ca pedepasă pentru că a introdus în Iudeea cultul lui Baal. Sf. Ilie se retrage în această perioadă la pârâul Cherit, fiind hrănit de corbi; apoi este trimis de Dumnezeu la o văduvă din Sarepta Sidonului. Făina acesteia din vas nu va scădea, iar untdelemnul nu se va împuţina, până nu va trece seceta. Sf. Ilie îl va învia cu puterea rugăciunii, pe fiul acestei văduve. Spre a ruşina pe preoţii zeului Baal, a pus la încercare puterea lor şi a zeului Baal, alături de puterea rugăciunii în Dumnezeul Cel adevărat, hotărând să ridice fiecare câte un rug pe muntele Cârmel pe care să ardă jertfe şi să aducă rugăciuni pentru încetarea secetei. Condiţia era ca rugul să nu fie aprins de om, ci de Dumnezeul fiecăruia din cele două tabere: închinătorii lui Baal şi închinătorii lui Iehova. Rugul care se va aprinde în urma rugăciunilor va fi o dovadă a adevăratului Dumnezeu. În urma rugăciunilor Sfântului Ilie, rugul său s-a aprins cu foc venit din cer şi ploaia s-a revărsat peste ţara pustiită de secetă. Toţi preoţii mincinoşi ai lui Baal au fost ucişi de poporul care a revenit la adevărata credinţă într-un singur Dumnezeu. O altă mare minune care s-a făcut cu acest profet iubit de Dumnezeu a fost sfârşitul său: el n-a murit ca un om, ci a fost răpit la cer de puterea lui Dumnezeu. Poporul nostru a creat în legătură cu el multe legende. Biserica îl cinsteşte la 20 iulie. Poporul român cinsteşte în mod deosebit numele lui şi crede că atunci când plouă şi tună, Sf. Ilie se plimbă în cer cu carul său de foc. Lângă Câmpulung-Muscel (jud. Argeş) se află „muntele bâlciului“, unde din timpuri străvechi se ţinea târgul anual de Sf. Ilie, muntele fiind foarte însorit (helios — Soare). Sf. Ilie este ocrotitorul jud. Argeş.