— regiune din Palestina, la nord-vest de Marea Moartă, la 13 km sud de Ierihon, care a devenit cunoscută prin descoperirea din 1947 şi 1951, în 11 peşteri din valea Wadi-Qumran, a unor suluri cu texte, cunoscute sub denumirea de „Manuscrisele de la Marea Moartă“; ele sunt atribuite esenienilor, o sectă iudaică anterioară creştinismului şi care şi-a avut sediul în acest ţinut deşertic (savanţii mai noi au contestat opinia că ele ar fi de origine eseniană). Potrivit concepţiilor ei ascetice, comunitatea eseniană se stabileşte în acest ţinut, prin sec. II î.Hr., dar a fost nimicită de romani, odată cu Ierusalimul şi regatul iudeu (în anii 68-70 d.Hr.). Manuscrisele descoperite cuprind două categorii de documente: unele sunt fragmente din Vechiul Testament, iar altele sunt comentarii biblice sau „perharhim“ şi un program de convieţuire a sectei, şi de ideologie, cu titlul „Regula comunităţii“. Conţinutul doctrinar al acestor manuscrise contrazice opiniile acelora după care originile creştinismului s-ar afla în această sectă, date fiind deosebirile fundamentale dintre creştinism şi doctrina eseniană (Eliade, vol. II, p. 345).