(„cel cu cămile bătrâne“, în limba iraniană)

— este reformatorul vechii religii iraniene, „mazdeismul“ (sec. VI î. Hr.). El a căutat să spiritualizeze această religie tradiţională (cunoscută din sec. VIII î. Hr.) şi s-o umanizeze din punct de vedere social. De aceea, ridicându-se împotriva jertfelor religioase şi luând apărarea săracilor, el intră în conflict cu preoţii vechii religii. Doctrina zoroastristă se află în cartea sfântă Avesta; se bazează pe dualism — lupta dintre bine şi rău — , binele numit Ormuzd (Ahura-Mazdah) şi răul numit Ahriman (Angro-Maimu). Ahura-Mazdah, care reprezintă împărăţia binelui, este conceput monoteist, considerat creatorul cerului şi pământului şi autorul ordinii în lume. El se află în cer, „împărăţia cântecelor“. În cer primeşte sufletele drepţilor şi le răsplăteşte cu nemurirea. Vechii zei din mazdeism nu mai sunt concepuţi tradiţional, ci vor deveni, în concepţia lui Zoroastru, numai nişte idei sau atribute ale divinităţii, numite Ameshaspentas („spirite ale sfinţeniei şi nemuririi“), care luptă împotriva demonilor, rânduiesc sacrificiile şi asistă la judecarea morţilor, al căror judecător este Mithra, o altă idee personificată, dar subordonată ideilor „Amesha-Spentas“. În împărăţia binelui trăiesc şi „fravashis“, fiinţe superioare, create în afara lumii şi înaintea ei, fiind nemuritoare. Aceştia sunt un fel de îngeri păzitori ai oamenilor. Fiecare om are un asemenea înger, care-l apără de demoni, împărăţia răului este Ahriman (Angro-Maynyu), „spiritul rău“, care locuieşte în întunericul prăpastiei, îndemnându-i pe oameni la fapte rele spre a-i câştiga. El este ajutat de „daevas“ (demonii), care adună pe păcătoşi, printre care sunt socotite şi popoarele ce nu aderă la zoroastrism (greci, romani, turci, arabi, turanieni). Purificările, sacrificiile, principiile morale în zoroastrism, au rolul de a domina forţa răului; la aceasta contribuie şi voinţa omului. În aprecierea faptelor morale, rolul principal îl are raţiunea, nu iubirea. Legea dreaptă este intransigentă: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Unele concepţii se aseamănă cu cele ale religiei iudaice şi creştine. Predică războiul sfânt. Întreţin în templele de rugăciune focul sacru; preoţii lor se numesc „magi“ şi „mobu“. Cultul constă în citiri din Avesta şi din diferite rugăciuni. Cred în viaţa viitoare; după moarte, sufletul rămâne trei zile lângă trup, apoi pleacă să treacă peste podul care-l va duce în lumea de dincolo. Acest pod se lărgeşte pentru cei buni şi se îngustează pentru cei răi, până ajunge ca lama unui brici. Înainte de a porni pe pod, sufletul este judecat şi cântărit pe o balanţă: la greutate contează faptele bune, care vor duce sufletul în „împărăţia cântecelor“, iar cei răi se prăbuşesc în prăpastia demonilor, unde vor rămâne 9000 de ani, după care vor fi purificaţi prin foc şi vor intra şi ei într-o altă viaţă de fericire veşnică, căci iadul nu va mai exista, fiind şi el distrus de focul purificator. Resturi din vechii zoroastrieni mai trăiesc astăzi în India şi Pakistan, Iranul fiind complet islamizat; puţinii zoroastrieni rămaşi nu fac prozelitism.