(κανών, ὁ — kanon = regulă, normă)

— cântări caracteristice serviciului Utreniei, în cultul ortodox; ele sunt produse ale poeziei religioase creştine, inspirate din cântările poetice cuprinse în cărţile Vechiului Testament şi Noului Testament. Canonul în cântarea psaltică este o compoziţie din mai multe cântări (ode, tropare, catavasii), care respectă anumite reguli privind forma şi legătura dintre ele, astfel încât împreună să formeze un tot. Canonul este format — atunci când este complet — din nouă ode; când este mai restrâns e format din două ode (diode) sau din trei (triode); fiecare odă este şi ea formată din trei, până la nouă tropare, care respectă structura primului tropar (privind numărul de silabe şi locul accentelor), adică a primei strofe din odă (numită irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe cărora le imprimă melodia şi numărul său de versuri şi silabe. Cele nouă ode care au intrat în formarea canoanelor imnografice sunt nouă imne (ode) biblice care au fost reproduse textual sau în interpretarea alegorică de către poeţii imnografi creştini. Aceste imne sunt:

1. Cântarea de mulţumire a lui Moise şi a sorei sale Miriam, după trecerea Mării Roşii de către israeliţi şi eliberarea lor din robia Egiptului: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit...“ (Ieşire 15, 1-9).
2. Cântarea lui Moise când mustră pe evrei pentru închinarea la idoli şi când dă leviţilor Legea (Decalogul) şi alte legi, spre a fi respectate de tot poporul: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!...“ (Deuteronom 32, 1-43).
3. Cântarea de mulţumire a Sf. Ana, mama lui Samuel, pe care l-a născut după multe rugăciuni către Dumnezeu: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul...“ (I Regi 2, 1-10).
4. Cântarea proorocului Avacum, cu conţinut mesianic: „Doamne, auzit-am de faima Ta...“ (Avacum 3,2-3). 5.
5. Cântarea proorocului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte...“ (Isaia 26, 9-17).
6. Rugăciunea proorocului Iona, când se afla în pântecele chitului din mare: „Strigat-am către Domnul în strâmtoarea mea...“ (Iona 2, 3-10).
7. Cântareja celor trei tineri evrei, aruncaţi în cuptorul cu foc din Babilon: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci...“ (cf. Daniil 3, 24-29).
8. Cântarea de mulţumire a preotului-prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul, când a putut vorbi spre a spune numele fiului său Ioan: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său...“ (Luca 1, 67-79).
9. Cântarea de slăvire a Sf. Fecioare Maria, după ce primise de la înger vestea că va naşte pe Mesia: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul...“(Luca 1,46-55).

După modelul acestor nouă cântări s-au întocmit cele nouă ode ale canoanelor imnografice. Canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei religioase creştine deoarece reuneşte într-o unitate nouă cântări (ode) formate, cum am văzut, fiecare din câte trei sau mai multe strofe sau stihiri; părţile componente ale canonului se supun unor norme (reguli) atât în ce priveşte forma cât şi în ce priveşte fondul, ele fiind legate printr-o temă unitară, ca: proslăvirea învierii sau al oricărui eveniment din viaţa Mântuitorului, ori a Sf. Fecioare, ori a unor sfinţi. De aceea pot fi: Canoane ale învierii, ale Crucii, ale Sf. Fecioare, Canonul „Treimic“, „Troicinic“ sau „Triadic“, format din nouă cântări sau ode, împărţite în trei grupe de câte trei cântări, care exprimă dogma Sfintei Treimi (arată cele trei Persoane şi însuşirile lor). Cel mai mare număr de canoane e încadrat în slujba Utreniei, dar sunt canoane şi în slujba Pavecerniţei, a Miezonopticii de duminică şi a unor Sfinte Taine (maslul) şi ierurgii (ca înmormântarea). Şi la Liturghie sunt canoane (Cântarea a treia şi a şasea). Cele nouă ode care formează un canon au o semnificaţie simbolică (închipuind cele nouă cete îngereşti care stau în preajma lui Dumnezeu şi-L slăvesc).