— sunt scurte slujbe bisericeşti, încadrate în rânduiala Laudelor „mici“ (Pavecerniţa şi Miezonoptica), fiind formate mai mult din citirile făcute la strană, din Ceaslov, unde sunt cuprinse. Fiind slujbe de importanţă secundară, Ceasurile se citesc azi, aproape numai la mănăstiri şi la catedrale chiriarhale (episcopii, mitropolii), unde se păstrează regula de slujbă din mănăstiri. Aceste slujbe se numesc ceasuri pentru că se oficiază în anumite momente fixe ale zilei din trei în trei ore; Ceasul I, aproximativ la ora 6 dimineaţa (primul sfert al zilei); Ceasul III, la ora 9 (începutul celui de al doilea sfert al zilei); Ceasul VI, la ora 12 (miezul zilei), iar Ceasul al 9-lea, la ora 3 p.m. (începutul ultimului sfert al zilei). Treptat însă slujba Ceasurilor s-a grupat în jurul Laudelor mari (Utrenia şi Vecernia), citindu-se împreună cu acestea; Ceasurile I, III, VI se citesc dimineaţa, între Utrenie şi Liturghie, iar Ceasul IX, seara, imediat înainte de Vecernie. Slujba Ceasurilor este simplă, fiind formată din câteva rugăciuni începătoare, din trei psalmi (diferiţi pentru fiecare ceas) câteva tropare şi condace, după care se zice: „Doamne, miluieşte!“ de 40 de ori şi apoi o rugăciune de încheiere. În mod deosebit însă în trei zile liturgice, ca: Ajunul Naşterii Domnului, ajunul Bobotezei şi Vinerea Mare, slujba Ceasurilorare o rânduiala specială, căci în aceste zile ea se amplifică adăugând în plus lectura Apostolului şi a Evangheliei. Aceste Ceasuri cu slujbă deosebită se numesc „Ceasurile Mari“ sau „Ceasurile împărăteşti“. Împărţirea Ceasurilor în patru momente ale zilei îşi are originea în străvechea împărţire a timpului în străjile din timpul nopţii, practicată de popoarele vechi ale Orientului mijlociu, de unde s-a perpetuat la greco-romani şi apoi la creştini.