(lat. credo,-ere = a crede, a se încredinţa)

— în sens religios înseamnă convingere absolută despre existenţa lui Dumnezeu, încredere în El; credinţa se arată prin mărturisirea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui: Credinţa (ἡ πίστις — i pistis), spune Sf. Apostol Pavel: „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute... prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd“ (Evr. 11, 1 şi 3). Credinţa stă la temelia Bisericii şi a mântuirii omului: „Că vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui... Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut?“ (Romani 10, 9 şi 13-14). „Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu cel crezut... Credinţa este o cunoştinţă (cunoaştere) ce nu se poate dovedi. Iar dacă... nu se poate dovedi (explica), atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care, în chip neştiut şi indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere“, aşa defineşte credinţa unul din marii părinţi ai Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul (vezi Filocalia, vol. III, 1948, p. 118-120).