(ἀνάθεμα, τό — anatema)

— excomunicare, blestem, afurisanie, act religios prin care Biserica înlătură din rândurile ei pe cei care se fac vinovaţi de grave încălcări ale doctrinei şi dogmei creştine. Excluderea se face pe timp limitat (până la îndreptarea şi ispăşirea greşelii) sau se face pentru totdeauna. Dreptul de anatemă din sânul Bisericii creştine a ereticilor şi a celor ce nu respectă învăţătura morală şi dogmatică a fost stabilit de sinoadele ecumenice, prin formula: „Să fie anatema“. Separarea ce s-a petrecut în Biserica creştină între Răsărit şi Apus a început cu actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), în 863, împotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaşte Filioque, inovaţie dogmatică apuseană, care contravenea hotărârilor sinoadelor ecumenice privind dogma purcederii Sf. Duh numai de la Tatăl, nu şi de la Fiul (Filioque). Fotie, la rândul său, excomunică (anatematizează) pe papa Nicolae I într-un sinod ţinut la Constantinopol, în 867 şi nu-l mai recunoaşte ca papă, condamnând în acelaşi timp şi Biserica Romei, pentru că trimisese misionari catolici în Bulgaria şi introdusese aici, în Simbolul Credinţei, formula Filioque. Fotie alungă pe catolici şi restabileşte dreapta credinţă ortodoxă. Conflictul dintre Răsărit şi Apus se intensifică, atât din cauza tendinţei de supremaţie a papei de la Roma, cât şi din cauza altor inovaţii care contravin învăţăturilor Bisericii răsăritene (folosirea azimei la împărtăşanie, în loc de pâine dospită, credinţa în Purgatoriu, concepţia despre post, ş. a.) şi va culmina prin Schisma cea mare de la 1054. De-a lungul secolelor au avut loc multiple încercări de revenire la unitate, dar conflictul şi anatema reciprocă au persistat până la jumătatea secolului XX, când papa Paul al VI-lea şi patriarhul Atenagora au căutat o cale de mediere între cele două Biserici; în cadrul unei conferinţe panortodoxe ţinute la Rhodos, în toamna anului 1964, s-a hotărât stabilirea unui dialog cu Roma. Urmare a fost că prin hotărârile Conciliului Vatican II, din dec. 1965, atât papa, în catedrala Sf. Petru, cât şi patriarhul Atenagora, în catedrala ortodoxă din Constantinopol, în acelaşi timp, au ridicat anatema ce plana asupra celor două Biserici încă din sec. al XI-lea. Acest „gest de iertare“ reciprocă, prin ridicarea blestemului, n-a însemnat însă şi rezolvarea multiplelor diferende care continuă să persiste pe plan doctrinar şi să menţină dezbinarea între cele două mari confesiuni creştine.