(γηροκομία, τά — ghirokomia = grija pentru bătrâni)

— se numeau aşezămintele de asistenţă socială create de Biserica creştină chiar din epoca apostolică (sec. I). După jumătatea sec. I apar primele forme de organizare socială a Bisericii creştine, cuprinzând o întreagă reţea de societăţi religioase şi instituţii de asistenţă socială, care asigurau ajutorarea materială a celor săraci. Această organizare s-a statornicit ca formă tipică a comunităţilor creştine şi a bisericilor, în general. Ea s-a menţinut atât în vremea persecuţiilor, cât mai ales după Edictul de la Milan (313), când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului în statul roman. Instituţiile de asistenţă socială create de Biserică au avut dublu scop: religios şi moral, în timpul lui Constantin se cunoaşte un girocomiu, întemeiat de mama sa, împărăteasa Elena, şi altul, întemeiat de Zoticus, unul din foştii senatori ai împăratului. Zoticus s-a preoţit şi s-a dedicat ajutorării celor săraci, întemeind un aşezământ de asistenţă socială, în cadrul căruia se afla şi un azil pentru văduve (ghirocomion). În aşezămintele întemeiate de Zoticus funcţiona şi un orfelinat ὀρφανοτροφείον — orfanotrofeion), un spital, un azil pentru săraci, un azil pentru străini. Zoticus a fost trecut în rândul sfinţilor pentru toată activitatea sa pusă în slujba Bisericii şi a celor în suferinţă, dar şi pentru moartea sa martirică, sub împăratul Constanţiu. Interesele celor adăpostiţi în aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii erau apărate de slujbaşi speciali, care se numeau ecdici sau defensori bisericeşti (IAS).