— operă valoroasă din literatura Mesopotamiei antice. Acest poem epic este un fel de Iliada, care ne-a păstrat date despre nivelul de cunoştinţe ştiinţifice, filosofice şi religioase ale vechilor popoare babiloniene, prezentând şi cele mai importante informaţii despre potop, foarte asemănătoare cu cele biblice, dar fără motivaţia morală a Bibliei care consideră potopul ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru decăderea morală a omenirii. Povestea lui Ghilgameş este a unui erou, un semizeu care salvează oraşul Uruk, unde e încoronat rege. De Ghilgameş se îndrăgosteşte zeiţa Iştar (numită în Biblie Astarte), zeiţa fecundităţii şi a războiului, personificare a lui Venus, Luceafărul dimineţii, cea mai cunoscută şi populară zeiţă a panteonului babilonian, şi al cărei templu se afla la Uruk. Fiindcă Ghilgameş îi respinge dragostea, ea se va răzbuna, provocându-i un şir de suferinţe, care vor culmina cu îmbolnăvirea de lepră a lui Ghilgameş şi uciderea celui mai bun prieten al său, Enkidu, vestit vânător. După multe încercări, Ghilgameş ajunge în insula fericiţilor, la strămoşul său, Ut-Napistru, căruia zeii îi dăruiseră nemurirea pentru merite deosebite câştigate de acesta în vremea potopului. El vindecă pe Ghilgameş de lepră, dar nu-i poate da nemurirea pe care acesta i-o cere. După un şir de încercări, din care iese învingător, Ghilgameş revine la Uruk, reconstruind zidurile cetăţii şi reuşind să pătrundă în împărăţia morţilor spre a-l vedea pe Enkidu şi a sta de vorbă cu el. Epopeea lui Ghilgameş este considerată „una dintre cele mai emoţionante capodopere ale literaturii antice“ şi se presupune o influenţă a ei asupra poemelor homerice. Ea s-a păstrat doar fragmentar într-o transcriere pe 12 tăbliţe din epoca lui Assurbanipal (trad. în lb. rom. de I. Mihălcescu, Epopeea lui Ghilgameş, Bucureşti, 1920.).