(homo-hominis, humanitas; o antropos, i antropotis = omul, omenirea)

— este, după învăţătura biblică, „coroana creaţiei“ cu care Dumnezeu a încheiat opera Sa de creare a lumii; el are trup şi suflet, unite într-un întreg indisolubil, este materie şi viaţă din suflarea lui Dumnezeu, de aceea omul, ca fiinţă vie, se deosebeşte de celelalte vietăţi care trăiesc pe pământ şi pe care Dumnezeu le-a făcut poruncind „să se facă“; omul este creat din dorinţa lui Dumnezeu, din dragoste, când a hotărât: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat şi femeie“ (Facere 1, 26-27). Cartea Sfântă insistă asupra actului creaţiei tocmai pentru a sublinia dragostea şi grija deosebită pe care Dumnezeu a arătat-o omului, care trebuia să fie stăpânul întregii creaţii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Facere 2, 7). Datoria omului era de a stăpâni pământul şi de a perpetua neamul omenesc, care-şi are originea în Dumnezeu; această datorie reiese din însăşi porunca lui Dumnezeu care „a făcut bărbat şi femeie“, dându-le şi porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi“ (Facere 1,28). Pe baza acestei porunci divine îşi găseşte justificarea şi familia, celula iniţială a societăţii umane, care asigură condiţiile împlinirii poruncii „creşteţi şi vă înmulţiţi...“, ceea ce iniţial este argument indiscutabil împotriva curentelor care încearcă să apere acel mod de viaţă total împotriva naturii omului şi împotriva rostului său pe pământ. Legile naturii, rânduite de Dumnezeu, constituie echilibrul Universului; poruncile lui Dumnezeu date omului nu cer decât respectarea acestor legi, dincolo de care viaţa însăşi demonstrează că nu poate exista decât haos, dezordine şi nefericire.