(omoforion, de la omos = umăr şi fero = a purta; lat. humerale, pallium)

— este o piesă vestimentară, specifică costumului de slujbă arhieresc; omoforul este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. La mijloc, în dreptul gâtului este brodată o iconiţă (medalion), cu chipul Mântuitorului. După lungime, omoforul este mare şi mic. Omoforul mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate şi se înlocuieşte cu omoforul mic (mai uşor de purtat) cu care rămâne tot restul slujbei. La îmbrăcarea omoforului se rosteşte de către diacon formula: „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl“ (cf. Luca 15,4-5) (v. Cartea de slujbă Arhieraticon). Despre originea omoforului mai mulţi cercetători cred că omoforul arhieresc este continuarea acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii vechi în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu, numit efod sau umerar. Alţii cred că omoforul ar fi o insignă dată de împăraţii romani episcopilor Romei, în cursul secolului al V-lea, spre a se deosebi de ceilalţi clerici şi corespunzând azi cu veşmântul numit de catolici pallium. Pallium este o fâşie de stofă lungă şi îngustă, din lână albă, cu şase cruci negre, aşezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul în faţă şi altul în spate. La început, în Apus, acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi altor episcopi, iar azi îl poartă papii, primaţii papali, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi. În Răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toţi arhiereii, fiind dăruit de împăraţi şi considerat ca simbol al demnităţii episcopale (cel mai ales veşmânt, cum îl numeşte Sf. Simeon al Tesalonicului). Culoarea omoforului a fost de la început albă, apoi la fel cu aceea a sacosului (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993.).