erau, în Grecia antică, un fel de probe cu caracter juridico-religios, care se foloseau pentru stabilirea adevărului, în cazul unui acuzat de o anumită vinovăţie de care acesta nu se putea apăra pe nici o cale: nici prin jurământ, nici prin imprecaţie, adică prin chemarea unui blestem asupra sa, însoţite de o jertfă. De aceea, pentru a i se dovedi nevinovăţia, acuzatul era supus la anumite probe (să pună mâna pe un fier înroşit în foc, să o bage în apă fierbinte, să se arunce într-o apă adâncă etc.) şi dacă scăpa nevătămat era dovadă că nu era vinovat şi era iertat, dacă nu, era pedepsit. Martori la aceste probe erau chemaţi zeii (Zeus, Atena sau alţi zei). În Evul Mediu, ordaliile erau o formă a manticii (vezi
mantica ). Ele constau, ca şi în antichitatea greacă, în anumite probe, probe de nevinovăţie, prin care trebuia să se dovedească (să se ghicească) vinovăţia sau nevinovăţia cuiva. Pentru cruzimea formelor pe care le luau aceste probe, ele purtau şi numele de dreptate barbară; vezi şi
inchiziţia .