(lat. mors,-tis, gr. θάνατος — thanatos = moarte, sfârşit)

— conform doctrinei Bisericii creştine ortodoxe, privitor la destinul omului, moartea este considerată ca sfârşitul vieţii pământeşti, după care urmează viaţa viitoare, ca o ţintă ultimă a oricărui creştin. Moartea este o lege generală şi necesară nu numai pentru cei credincioşi, ci şi pentru cei ajunşi la cea mai desăvârşită biruinţă asupra păcatului. Deoarece corpul poartă în el toate slăbiciunile intrate odată cu păcatul strămoşesc, acest trup slab trebuie să moară, cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca la învierea cea de apoi omul să-l primească eliberat de toate slăbiciunile, şi să se poată bucura de fericirea desăvârşită a vieţii viitoare, aşa cum spune şi Sf. Apostol Pavel: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit... Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune... se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc“ (I Corinteni 15, 36 şi 42-44). Pentru aceasta creştinul trebuie să se pregătească prin credinţa în Hristos şi dragostea pentru El, prin împlinirea poruncilor Lui: astfel creştinul adevărat ajunge să nu se mai teamă de moarte, căci pentru cel drept şi credincios, moartea este un prilej ce-l va apropia şi mai mult de Hristos. Aşa cum, în viaţă, el este ajutat de Sf. Duh să se elibereze de slăbiciuni şi să le stăpânească prin puterea credinţei şi voinţei, aşa cel drept se va elibera de moarte, răbdând-o fără teamă, tot prin întărirea Duhului Sfânt. Îndată după moarte este „Judecata particulară“, căreia îi este supus fiecare suflet. Aceasta se deosebeşte de „Judecata din urmă“ sau universală, care se face cu toţi oamenii împreună la sfârşitul lumii şi după învierea trupurilor (când fiecare trup cu sufletul său se va uni şi împreună vor fi judecaţi) (vezi şi Viaţa viitoare ; rânduieli tradiţionale ortodoxe pentru cei ce se apropie de moarte şi pentru cei morţi ; slujbe rituale , pomeni şi pomeniri ). Moartea, spune Sf. Antonie (Filocalia, vol. I), înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti a omului; prin despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu (Eclesiast 12, 7), de la Care şi-a primit existenţa, spre a fi judecat şi a-şi primi răsplata sau pedeapsa, pentru faptele săvârşite în viaţa pământească, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19). Moartea este acceptată de om în chip diferit: pentru cei ataşaţi de bunurile pământeşti ea este un fapt înspăimântător; pentru cei ce o consideră un curs al existenţei, ea apare ca ceva firesc şi o primesc cu resemnare; pentru cei credincioşi, care cred în viaţa viitoare şi o consideră ca ultim scop al vieţii, moartea e primită cu seninătate, fiind mijlocul de eliberare din ispitele lumii pământeşti şi de comuniune cu Dumnezeu. Doar trupul moare, sufletul îşi continuă viaţa în lumea de dincolo. Gândul morţii se reflectă în cultura omenirii (ex. piramidele egiptene — monumente închinate morţii — pictură, sculptură, literatură, problemele filozofice, studiile ştiinţifice), dar nu explică semnificaţia şi cauzele morţii; Biserica creştină consideră moartea ca urmare a păcatului şi a început cu primii oameni; ei au călcat voinţa lui Dumnezeu, care i-a avertizat: „Cu moarte, veţi muri“. În Sf. Scriptură se vorbeşte de moartea spirituală (Iacob 1, 15 ş.a.), ceea ce nu înseamnă nimicirea sufletului, ci despărţirea lui de Dumnezeu din cauza păcatelor grele. Moartea este universală, ea cuprinde pe toţi oamenii, căci prin Adam toţi au păcătuit (Romani 5, 12). Excepţie vor face numai cei care vor fi vii pe pământ la a doua venire a Domnului (I Corinteni 15, 51-52), căci trupurile lor stricăcioase vor trece direct din starea muritoare în cea nemuritoare, atunci va fi învierea generală, când trupurile tuturor celor morţi vor trece din starea muritoare în cea nemuritoare. Atunci va fi învierea generală, când trupurile tuturor celor morţi din veacuri se vor reuni cu sufletele pe care le-au purtat spre a se înfăţişa împreună la Judecata de apoi (Judecata universală, la care fiecare va primi răsplata sau pedeapsa veşnică). Creştinul adevărat se pregăteşte pentru moarte, căutând să-şi ducă viaţa după învăţătura Bisericii lui Hristos, ferindu-se de păcate şi vicii şi pocăindu-se, rugându-se de îndreptare şi iertare, cât mai este pe pământ, căci după moarte, dincolo, nu se mai poate pocăi, ci îşi va primi doar răsplata (vezi şi Viaţa viitoare ). Potrivit doctrinei creştine, moartea înseamnă trecerea într-o existenţă superioară, în care sufletul credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă, în nemijlocita apropiere de Hristos, în a cărui credinţă a murit; mormântul devine patul de odihnă în care trupul pământesc aşteaptă, la adăpostul crucii, învierea pentru viaţa veşnică la a doua venire a Domnului. Cu această concepţie optimistă despre moarte, creştinismul micşorează groaza de moarte pe care o inspiră celelalte religii (ex. păgânismul, în care moartea înseamnă trecerea într-un loc de groază în care rătăcesc fără odihnă, în întuneric, umbrele morţilor ca în tartarul evocat de păgânul filozof Lucian, sau neantul Nirvanei budiste sau Şeolul confuz şi ceţos din vechea religie mozaică etc). Creştinismul micşorează şi distanţa dintre viaţă şi moarte, prin credinţa că cei adormiţi fac parte din Biserica lui Hristos, împreună cu cei vii, şi toţi alcătuiesc o mare familie creştină, peste care domneşte acelaşi stăpân al vieţii şi al morţii, care este Hristos; o familie din care morţii au plecat înaintea noastră pe un drum pe care fiecare va merge la timpul său, după cum spune Sf. Apostol Pavel: „... şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească peste morţi şi peste vii“ (Romani 14, 8 şi 9). Ca membri ai aceleiaşi familii creştine, cei vii au posibilitatea de a se ruga pentru cei morţi, aceste rugăciuni fiind necesare şi folositoare morţilor. Moartea nimiceşte trupul material, iar sufletul, fiind imaterial supravieţuieşte, nefiind supus legilor de descompunere specifice materiei; vezi şi Parastase ; slujbe rituale , pomeni şi pomeniri .