(μανδύον, το, μανδύας, ὁ — mandion, mandias; lat. cappa, pluviale)

— este un veşmânt (vestmânt) liturgic pe care îl îmbracă arhiereii la săvârşirea serviciilor divine, când nu îmbracă sacosul şi stiharul (ca de ex. la Vecernie şi Litie — Priveghere), la sfinţirea apei, la Maslu, la închinarea la icoane înainte de Liturghie, în procesiuni. Mantia are caracter extra-liturgic. Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu nişte benzi numite „fâşii“ sau „râuri“, încheiată la gât şi jos în faţă, având la dreapta şi la stânga încheieturilor câte două tăbliţe brodate sau cusute cu fir de aur. Privind originea ei, se crede că derivă din mantaua monahală de odinioară pe care arhiereii au adoptat-o deoarece şi ei se recrutează din rândul călugărilor. Până în sec. XV, mantia era purtată de arhierei ca o haină de toate zilele, apoi a fost păstrată de Biserica de Răsărit ca veşmânt liturgic pentru arhierei. În Biserica rusă, arhimandriţii poartă mantie. În Biserica apuseană ea se numeşte „cappa“ şi a devenit veşmânt liturgic, aproximativ din sec. al XII-lea, fiind de atunci tot mai împodobită şi extinzându-se la clericii de toate treptele. În interpretarea simbolică, mantia închipuie îmbrăcămintea îngerească. Sf. Simeon al Tesalonicului o numeşte „darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi acoperitor“, iar cele patru tăbliţe de la încheieturile matiei simbolizează cele de sus, Tablele Legii Vechi, iar cele de jos închipuie cele două Testamente ale Sfintei Scripturi unite prin Hristos, din care izvorăsc râuri de apă vie, aşa cum trebuie să izvorască mereu şi învăţătura, din mintea şi din gura arhiereului.