(de la lat. navis ecclesiae = corabie; gr. ναός, ὁ — naos)

sau sânul bisericii — este partea centrală din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsă între catapeteasmă sau tâmpla altarului şi pronaos. La bisericile mai vechi, între naos şi pronaos exista un perete despărţitor şi comunicarea se făcea printr-o uşă; la bisericile mai noi, acest perete a dispărut, rămânând doar două coloane andosate pe zidurile de la nord şi de la sud, legate printr-o arcadă. Din bolta naosului se înalţă turla cea mare a bisericii, sprijinită pe patru arcuri mari (două longitudinale şi două transversale), peste care se înalţă tamburul sau corpul principal al turlei; el are formă de cilindru sau poligon (hexagon, octogon) şi e legat prin patru pandantivi (unghiuri sferice) de arcurile de susţinere a turlei, iar tamburul turlei are în partea de sus o calotă, adică o boltă sferică, pe al cărei fundal este zugrăvită icoana Pantocratorului (Iisus Hristos — Dumnezeu Atotţiitorul). Pe vârful din afară al turlei este aşezată o cruce. Unele biserici, puţine, sunt fără turlă, având un tavan plat. Şi mai puţine sunt bisericile cu mai multe turle deasupra naosului. În primele biserici creştine, construite în stil bazilical, naosul avea forma unei încăperi dreptunghiulare, mărginită de ziduri exterioare drepte şi împărţite în interior în secţiuni longitudinale numite nave. În stilul bizantin, în care bisericile iau forma de cruce, naosul se micşorează în lungime, dar caută să se lărgească în lăţime spre nord şi spre sud prin cele două abside laterale, care pot fi rotunde sau pătrate; în aceste abside sunt strănile cântăreţilor bisericii. În partea de răsărit a naosului se află altarul, aşezat pe un postament mai înălţat cu câteva trepte decât naosul; el e despărţit de naos prin catapeteasmă (tâmplă), care stă pe acelaşi postament, a cărui lăţime se mai întinde cu 2-3 m dincolo de catapeteasmă, spre naos. Această porţiune de postament, pe care se urcă pe trepte, se numeşte solee sau chor. În naos stau credincioşii în timpul serviciului divin şi tot aici se săvârşesc slujbele tainelor şi ierurgiilor mai importante, ca: Maslul, sfinţirea apei, înmormântarea, parastasele, Tedeum-ul etc. Aşezarea credincioşilor în naos cere, după tradiţie, ca bărbaţii să stea în dreapta, iar femeile în stânga; în bisericile de la ţară, femeile nici nu stau în naos, ci numai în pronaos; lucrurile care se află în naos sunt: amvonul, strănile, tetrapodul, sfeşnicele împărăteşti şi policandrul cel mare. După concepţia tâlcuitorilor liturgici, naosul închipuie Biserica pământească, lumea văzută, organizată în universul creştin al harului; de aceea şi pictura naosului trebuie să reprezinte tot ce ar putea contribui la edificarea religios-morală a credincioşilor, la instruirea lor în adevărurile de credinţă şi de trăire creştină, prin cunoaşterea vieţii Mântuitorului şi a istoriei Bisericii creştine. În acest scop se zugrăvesc aici scene din viaţa Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria şi a altor sfinţi repartizaţi în spaţiul iconografic, pe pereţii naosului, într-o anumită ordine şi ierarhie, după importanţa fiecăruia.