striga
(cuv. latin pentru vrăjitor; Stregoni-Strighe, zeiţă romană, ajunsă patroana rozătoarelor)
a dat în lb. română cuvântul strigoi care denumeşte un fel de stafie a unui mort, care înspăimântă pe cei vii şi care, în mentalitatea poporului, iese din mormânt la miezul nopţii spre a le suge sângele. Strigoii pot fi oameni vii care trăiesc printre ceilalţi oameni. Ei se nasc cu căiţă (un fel de tichie de piele). Când ajung maturi ei îşi pun căiţa pe cap şi devin invizibili. Strigoilor li se atribuie puteri supranaturale: pot intra în case prin porţi şi ferestre ferecate, se pot contopi cu fiarele sălbatice fără a fi sfâşiaţi şi pot face tot felul de răutăţi vrăjitoreşti: provoacă molime, sluţesc oamenii, aduc secetă legând ploile, iau mana de la vaci, se pot transforma în diverse animale (câini, pisici, lupi, broaşte ş.a.). Se spune că strigoii ies mai ales în nopţile sărbătorilor Sfinţilor Gheorghe şi Andrei. Ca oameni, strigoii pot fi oameni obişnuiţi, comportându-se ca toţi ceilalţi, dar când vine noaptea ei se dedau la tot felul de acţiuni, iar în zori se întorc acasă extenuaţi şi după un somn adânc, se comportă normal fără a-şi mai aminti nimic din întâmplările nopţii (când se strâng pe câmpuri pustii şi se luptă între ei cu ciomege, cu topoare şi furci). Strigoii se mai numesc şi vampiri, moroi, stafii. Credinţa în vampiri era foarte răspândită la slavi. Dacă se bănuia că cineva ar fi fost vampir, i se dezgropa cadavrul spre a-l împiedica să mai facă cuiva rău; se întorcea cadavrul cu faţa în jos, i se tăia capul şi i se aşeza între fluierele picioarelor sau sub picioare; i se înfigeau ghimpi sub unghii, i se străpungea inima cu un ţăruş de plop şi craniul cu un cui lung. Aceste practici s-au dovedit reale, deoarece săpăturile arheologice au scos la iveală schelete care purtau asemenea urme.
|