— este una din trăsăturile specifice ale cultului ortodox, prin faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează în sfera ei întreaga lume şi întreaga natură, cerând lui Dumnezeu să o sfinţească şi să o pună în slujba lui Dumnezeu şi a omului. Acest scop sfinţitor îl au mai ales rugăciunile şi slujbele din grupa ierurgiilor. Astfel, Biserica Ortodoxă asociază atât natura însufleţită, cât şi pe cea neînsufleţită la cultul de adorare a lui Dumnezeu (ex. rugăciunile de sfinţireaapei la slujba Bobotezei: „Că Tu, prin voia Ta, toate le-ai adus din nefiinţă la fiinţă... pe Tine Te laudă soarele, pe Tine Te slăveşte luna, Şie se supun stelele, pe Tine Te ascultă lumina, de Tine se îngrozesc adâncurile, Şie slujesc izvoarele...“ (Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 169,179).