(παροικία, ἡ — paroikia = a locui împreună, a fi în acelaşi loc)

— denumire folosită la început de evreii din diaspora pentru comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei l-au luat elinii, spre a denumi prima comunitate creştină din oraşe (MEG, t. 19, p.738). La începutul creştinismului, parohie se numea totalitatea creştinilor dintr-un oraş sau sat. Începând din sec. V-VI, s-a înţeles prin parohie comunitatea creştină dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate, condusă de un preot. Conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române, art. 41, „parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu şi încredinţaţi păstoririi unui preot paroh“. Administrativ, parohia este celula sau unitatea cea mai mică a Bisericii creştine. Ea a evoluat din vechea enorie (ἐνορία ἐγχώριος — enoria eghorios = parohie situată la ţară), unitate administrativă mai mică a „parohiei“, păstorită de un preot cu delegaţie temporară, de episcop. Cu timpul, enoriile parohiale de astăzi s-au desprins ca organizaţie de biserica principală (vechea „parichia“) şi au devenit biserici independente, de sine stătătoare, conduse de preoţi cu delegaţie permanentă, preoţii rămânând totuşi dependenţi de episcop. Aşa s-au format parohiile de astăzi, fiind denumite cu acest înţeles începând din sec. VI, în Apus şi mai târziu, în Răsărit. Simbolic, parohia este trupul mistic al lui Hristos, în care viază şi lucrează harul lui Dumnezeu şi în care trebuie să se integreze orice creştin, pentru a fi părtaş la har şi a dobândi mântuirea. Toţi creştinii trebuie să aparţină unei parohii, să fie legaţi de acelaşi altar şi aceiaşi slujitori în care continuă în lume lucrarea mântuitoare a lui Hristos.