(ebr. nabhi, cum sunt numiţi în Vechiul Testament, cu sens de vestitori; „cel ce vesteşte“ în numele Domnului)

— profeţii erau vestitorii, crainicii lui Iahve, „grăitori din partea lui Dumnezeu“ (cf. Ieşire 4, 16). Şirul profeţilor începe cu Avraam şi activitatea lor se desfăşoară de-a lungul istoriei poporului evreu, încheindu-se cu Sf. Ioan Botezătorul, din Noul Testament, „cel care va pregăti calea Domnului“, înaintermergătorul. Profeţii Vechiului Testament dezvoltă ideea de Dumnezeu, văzând în Iahve nu doar pe Dumnezeul unic al lui Israel, ci unicul Dumnezeu şi universal. Ei accentuează mesianismul, vestind pe Mântuitorul (Mesia) şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Profeţii Vechiului Testament se disting prin morala superioară care pune accentul nu pe formalismul riturilor, ci pe credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe plan social, ei înfierează viciile şi propovăduiesc mila, dreptatea şi iubirea. Profeţii erau aleşii cerului chiar înainte de a se naşte (ex. Samsom, Samuel, Ioan Botezătorul ş.a.), au trăit pe pământ asemenea celorlalţi oameni, dar ferindu-se de orice păcat. În istoria poporului evreu, chemarea profetului avea un sens religios, de a aduce poporul la Legea sfântă a lui Dumnezeu, şi un rol social, de a însănătoşi viaţa morală a societăţii (Moise a fost primul mare profet care a împlinit această chemare dublă). În Sf. Scriptură, în afară de cărţile lui Moise, sunt cuprinse cărţile a încă 16 profeţi, dintre care, patru profeţi mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel) şi 12 profeţi mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi) (vezi şi Biblia ). Profet a fost numit şi Mahomed.