— este o divizare din Biserica anglicană, produsă în sec. XVI (1567) de „non-conformiştii“ şi „disidenţii“ care n-au acceptat organizaţia episcopală a Bisericii anglicane (Biserică situată între catolicism şi protestantism, deoarece admite principii din ambele confesiuni). Puritanii sau presbiterienii se consideră mai aproape de spiritul Evangheliei şi aleg ca for conducător sinodul, format din bătrânii (prezbiterii) comunităţilor disidente, care nu se mai supun unei Biserici ierarhice. Mulţi presbiterieni se aflau în Scoţia unde, în vremea reginei Elisabeta (1558-1603) a Angliei, au fost persecutaţi şi renegaţi, parte din ei fiind chiar expulzaţi în America. Biserica presbiteriană se reorganizează consolidându-se sub conducerea lui John Knox (+1572), fost ucenic al lui Calvin. Knox era un om sever, cu o viaţă foarte sobră, caracteristică pe care caută să o imprime şi Bisericii pe care o conduce. El se consideră alesul lui Dumnezeu, trimis să readucă viaţa austeră într-o Biserică fără ierarhie sacerdotală, condusă doar de bătrânii aleşi de credincioşii fiecărei comunităţi. Comunităţile puritane ale lui Knox formau, în Scoţia, o adevărată teocraţie, care ţinea locul Statului şi, consolidându-se în timp, a rămas, până azi, o Biserică puritană-presbiteriană ce interzice propaganda oricărei reforme şi a catolicismului în această regiune. În Anglia, Biserica dominantă este cea episcopală sau Anglicanismul, care s-a impus şi în Irlanda ca Biserică de Stat, deşi acolo trei pătrimi din populaţie este catolică. Guvernul englez acordă azi egalitate confesională în tot Regatul, dar conflictele religioase, chiar sângeroase, ca în Irlanda, n-au încetat (ca şi în trecut).