— este, ca şi spaţiul, o dimensiune a existenţei cosmice, a lumii. În concepţia creştină, timpul a fost creat o dată cu lumea: „
Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore“ („Lumea n-a fost făcută în timp, ci o dată cu timpul“) zice Fericitul Augustin. Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii, înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era aşteptarea mesianică, după întruparea Lui, a început „plinirea vremii“ (Galateni 4,4). Deşi invizibil, timpul a fost măsurat, concretizat, împărţit de om după măsura fixată de Dumnezeu la Facerea lumii (Facerea 1, 14, 5-31; 2,2), în diviziuni şi subdiviziuni succesive, în care să se încadreze atât viaţa sa gospodărească, materială, cât şi cea religioasă (spirituală). Această măsurare şi divizare a timpului este cuprinsă în
Calendar (vezi
calendar ). Sistemul de împărţire a timpului din
calendarul civil (ani, luni, săptămâni, zile) a fost adoptat de Biserică în calendarul ei
liturgic sau bisericesc. Dar, spre deosebire de
anul civil, care începe la 1 ianuarie,
anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi, care era şi începutul anului civil la evrei, a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele profetului Isaia (cap. 61, 1-2), care profeţea despre Iisus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor... să vestesc
anul plăcut Domnului“ (Luca 4, 18-19). La
romano-catolici, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (
Adventus), adică cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun. Prin
întocmirea anului bisericesc, Biserica a fost preocupată să asigure şi să perpetueze
prezenţa spirituală, nevăzută, dar
reală, a Mântuitorului în mijlocul credincioşilor, după cum El a făgăduit înainte de a Se înălţa la cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20).
Această realitate e vie în tot
anul liturgic prin sărbătorile, posturile, pomenirile morţilor şi diferitele orânduieli şi aşezăminte de cult ale Bisericii şi prin toate slujbele bisericeşti care se succed şi revin într-o anumită ordine, în fiecare an, lună, săptămână şi zi, în cadrul cărora se scurge viaţa oamenilor, în aceste patru cercuri concentricele timpului, Biserica încadrează în suflul harului divin şi sfinţeşte, prin rugăciune continuă, întreaga viaţă a credinciosului, în împrejurările ei cele mai importante. Ca mijloc de comemorare a vieţii şi activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului,
anul bisericesc, ortodox a pus în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti, în jurul căreia gravitează cele trei mari perioade sau timpuri liturgice care grupează sfintele slujbe ale întregului an, şi anume: perioada Triodului, perioada Penticostarului, perioada Octoihului (prepas-cală, pascală şi postpascală). Fiecare din acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni. Timpul sau
perioada Triodului ţine de la
Duminica Vameşului şi fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul postului) până la
Duminica Paştilor. Primele trei săptămâni sunt pregătitoare pentru Postul Paştilor, care ţine şapte săptămâni.
Perioada Triodului este o comemorare şi o reprezentare a activităţii arhiereşti a Mântuitorului. Ca Mare Preot, El aduce jertfă, dându-Se jertfă pe El însuşi prin Patimile şi Moartea Sa pe Cruce.
Timpul Penticostarului este intervalul dintre Duminica Paştilor şi Duminica întâi după Rusalii, numită şi Duminica tuturor sfinţilor (opt săptămâni). Această perioadă celebrează
timpul dintre învierea şi înălţarea lui Iisus la cer, urmată de Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), ziua întemeierii Bisericii creştine.
Timpul Octoihului ţine
tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului, până la începutul Triodului. Este perioada cea mai lungă, care durează 40-46 de săptămâni, în funcţie de data Paştilor. În centrul acestei perioade stă Naşterea Domnului, urmată de Bobotează. La început, aceste două sărbători se ţineau în aceeaşi zi.
Perioada Octoihului celebrează evenimente dinainte de venirea Mântuitorului, precum şi activitatea profetică sau învăţătorească a Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale. Cea mai importantă dintre cele trei misiuni (de profet sau învăţător, de arhiereu sau Mare Preot şi cea de împărat sau de biruitor al păcatului şi al morţii) este activitatea Sa de Arhiereu; de aceea, celebrarea liturgică a Patimilor şi învierii Domnului rămâne centrul vieţii lui Hristos în Biserică şi inima întregului an bisericesc. Astfel,
întregul cult al Bisericii, în diferitele lui manifestări, are un
caracter pascal. Anul bisericesc ortodox reînnoieşte în cadrele timpului istoric şi ale experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos; prin el se realizează un fel de prelungire a întrupării şi vieţii istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea căreia Acesta continuă să trăiască în Biserică de-a pururea, în viaţa credincioşilor, aşa cum trăia odinioară pe pământ. Pe lângă marile sărbători închinate Mântuitorului, în cursul anului bisericesc există şi
ciclul sărbătorilor mineale (ciclul sanctoral sau mineal), cuprinse în
Sinaxar sau Minologhiu, care comemorează şirul sfinţilor pomeniţi în fiecare zi, din cele douăsprezece luni ale anului calendaristic, începând cu septembrie şi terminând cu august. Fiecare an nou din viaţa Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o
feria (sărbătoare) deschisă spre eshatologie. Acestea caracterizează
timpul eshatologic sau
eclesial, timpul sfinţit, timpul liturgic, spre deosebire de
timpul istoric (vezi şi
ziua liturgică ,
săptămâna liturgică ). Formula „În vremea aceea“ (
in Mo tempore), de la începutul fiecărei pericope evanghelice, care se citeşte la Liturghie, reprezintă timpul sfinţit, veşnicul prezent (acum) din dimensiunea liturgică a timpului.
