— adică imnul liturgic „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi“, numit astfel după repetarea întreită a cuvântului „Sfânt“ (gr. Ἅγιος — aghios), se cântă după ieşirea cu Evanghelia (vohodul mic), înainte de citirea Apostolului. După cum spune Nicolae Cabasila, acest imn este închinat Sfintei Treimi şi a fost alcătuit de Biserică pe baza imnului îngeresc din Isaia. Astfel, spune Isaia: „Serafimii stăteau înaintea Lui (Dumnezeu)... zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot...“ (Isaia 6, 2-3). În sens mistic Trisaghionul simbolizează unirea Bisericii triumfătoare (din cer) cu cea luptătoare (de pe pământ), unirea cerului cu pământul, a îngerilor şi sfinţilor cu oamenii, unire realizată prin întruparea şi venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. La Liturghia obişnuită, imnul „Sfinte Dumnezeule...“ se cântă de trei ori; cântarea se alternează între cor (cântăreţi, credincioşi) şi ceata liturghisitorilor din altar, simbolizând astfel, lauda neîntreruptă a lui Dumnezeu, de către Biserica cerească şi cea pământească (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. 1980, p. 316-317). Imnul „Trisaghionul liturgic“ („Sfinte Dumnezeule...“) a fost introdus, sau poate generalizat oficial, în rânduiala Liturghiei, între anii 450-453, în vremea lui Proclu, patriarhul Constantinopolului, şi a împăraţilor Teodosie II şi Pulcheria (se crede, în vremea unor calamităţi care s-au abătut asupra oraşului). Imnul e menţionat prima dată în actele Sinodului IV ecumenic, de la Calcedon. Se află şi în Liturghia de rit galican (Franţa) şi la monofiziţi (armeni, sirieni, iacobiţi, etiopieni), copţi (Egipt), care-l cântă cu adaosul: „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi“.