— Omenirea a avut întotdeauna conştiinţa unei vieţi viitoare, conştiinţa că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea, că omul trăieşte şi după dispariţia trupului. Raţionaliştii explică aceasta ca o păstrare în memoria urmaşilor a celor repauzaţi, dar aceasta nu e nemurirea în înţelesul ei propriu şi aşa cum o concepe creştinismul. Sufletul este nemuritor şi el este al Domnului, spune Sf. Apostol Pavel (Romani 14,8), iar după moarte el îşi păstrează memoria, dar nu mai poate acţiona pentru mântuirea sa: „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze“ (Ioan 9, 4). Bogatul din parabola „bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr“, pe care Mântuitorul o spune în acest scop (Luca 16, 19-31), înţelege şi-şi aduce aminte de fraţii săi de pe pământ, pe care ar vrea să-i prevină, să nu mai ducă viaţa de răutate şi necredinţă pe care a dus-o el, şi pentru care, în lumea de dincolo, suferă atât de cumplit. El îl recunoaşte pe săracul Lazăr care se află în „sânul lui Avraam“, adică în rai, în locul celor drepţi. Raiul este locul în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară până la judecata universală, judecata de apoi. Raiul e numit, în Sf. Scriptură, şi „Împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3 şi 10); „Împărăţia lui Dumnezeu“ (Lc. 13, 29; I Corint. 15, 50); „Casa Tatălui“ (Ioan 14, 2) etc. Biserica îl numeşte „loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“ (Ectenia morţilor). Raiul apare astfel şi ca un loc, dar şi ca o stare, o stare de fericire şi de răsplată, în care se află drepţii după moarte. Textul de la Ioan: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan 14, 2) arată ideea de loc în lumea de dincolo, dar mai ales ideea de stare, ideea existenţei diferitelor grade de fericire în care se află cei drepţi: „fiecare îşi va lua plata după osteneala sa“ (I Corinteni 3, 8). Cu cât cineva e mai curat, cu atât este mai aproape de Dumnezeu, fiindcă sufletele se mută din această lume, însă nu cu aceeaşi măsură a Harului: „Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrarea şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele soarelui dumnezeiesc“ (Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. 1952, p. 169). Fericirea celor drepţi în viaţa viitoare, spune Sf. Apostol Pavel, nu se poate descrie: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI“ (I Corinteni 2, 9). Această fericire este vederea lui Dumnezeu. În „Predica de pe munte“, Mântuitorul spune: „... cei curaţi cu inima, aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mt. 5, 8). Drepţii din rai stau în comuniune cu Dumnezeu prin har şi îl pot cunoaşte după gradul de sfinţenie în care se află fiecare. Sufletele celor drepţi trăiesc acolo laolaltă cu sfinţii şi îngerii (Evrei 12, 22; Mt. 8, 11) şi participă la slava lui Hristos (II Tim. 2, 12). Toţi sunt acolo uniţi prin legătura dragostei, ca fii ai aceluiaşi Părinte, a cărui binecuvântare o simt ca o nesfârşită fericire. Fiindcă au învins răul şi au triumfat asupra păcatului, cei din rai formează Biserica trimfătoare. Sufletele celor păcătoşi ajung, după judecata particulară, în iad, unde se află şi duhurile necurate (II Petru 2, 4). În Sf. Scriptură, iadul este numit „gheena focului“ (Mt. 5, 22; 29, 30), „foc nestins“ (Mt. 3, 12) „întunericul cel mai din afară“ (Mt. 8, 12), depărtare de la faţa lui Dumnezeu (Mt. 7, 23) etc; toate aceste denumiri arată starea de suferinţă, locul de pedeapsă veşnică. Această pedeapsă are forme diferite. Prima şi cea mai grea este îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu, care înseamnă pierderea tuturor bunurilor care vin de la el. Pierderea lui Dumnezeu e dureroasă şi în lumea aceasta, dar cu atât mai mult în lumea de dincolo; altă pedeapsă este lipsa comuniunii cu sfinţii, izolarea, însingurarea, îndepărtarea de prietenia sfinţilor care ajută sufletele să progreseze în virtute şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Imposibilitatea acestei comuniuni îi face pe cei din iad să se simtă nenorociţi. În iad stau în compania spiritelor rele, care se bucură de chinurile celor păcătoşi, pedepsiţi de Dumnezeu, ca şi duhurile rele. O altă formă a chinului păcătoşilor în iad sunt mustrările de conştiinţă, asemenea cu un vierme neadormit, care nu moare niciodată (Marcu 9, 44). Mustrarea de conştiinţă, continuă şi veşnică, înseamnă desnădejdea şi părerea de rău de a nu se fi supus voii Domnului în viaţa trăită aici, pe pământ. În iad este „plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Mt. 22, 13) provocată de focul iadului, care arde veşnic fiinţa păcătoşilor, fără a o nimici (Lc. 16,24).