Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » yazidism Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

yazidism

sau cultul diavolului

— este o religie de sine stătătoare, care-şi are originea în Irak (Kurdistanul irakian) în centrele Mosul şi Sinjab; azi, în afară de Irak (Kurdistan), yazidiţii mai trăiesc în Turcia, nordul Siriei, Armenia, Iran, Afganistan şi India (şiiţii). Cărţile lor sfinte sunt: Cartea Neagră şi Cartea Dezvăluirilor, cărţi , se pare, scrise în limba kurdă, acum vreo 200 de ani, mai mult spre a avea şi ei o „Scriptură“ şi a nu mai fi dispreţuiţi de islamiştii care se lăudau cu Coranul. Yazidismul continuă o religie veche, Mazdeismul, la baza căruia stă dualismul Bine-Rău; în Yazidism acest dualism este înlocuit cu Binele = Dumnezeu, iar Răul = diavolul. Aceştia au fost multiplicaţi în ipostaze, şi fiecărei ipostaze îi este asimilată o divinitate luată din diverse religii: asiro-babiloniană, creştină (din creştinism au luat diferiţi sfinţi), iudaică şi islamică (din care au luat şeici). În dualismul yazidit, Dumnezeu este identificat cu zeul Ormuzd (Binele), iar diavolul e asimilat cu Ahriman (zeul răului) aşa cum erau ei veneraţi în mazdeism. Yazidiţii îl văd pe diavol ca un înger căzut care a fost repus în drepturi; ca izvor al răului, el este cauza tuturor nenorociri lor. De aceea se evită rostirea numelui său, pentru a nu-i atrage furia. Slujirea diavolului este deosebită de cea a lui Dumnezeu, căci se face cu teamă, implorare, umilinţă, pe când slujirea lui Dumnezeu e făcută cu recunoştinţă şi mulţumire. Teama de diavol a devenit însă atât de puternică, încât yazidiţii au ajuns să i se închine numai lui, abandonându-1 pe Dumnezeu (pe motivul că Dumnezeu e bun şi nu le poate face vreun rău, pe când diavolul, pus numai să facă rău, trebuie slujit, pentru a-i implora mila şi iertarea, astfel ca răul pe care-l poate face el să se îndepărteze). Yazidiţii cred în reîncarnare, ţin postul la fel ca mahomedanii (nu mănâncă, nu fumează, nu se distrează), dar numai 3 zile, nu 30, ca la Ramadan. Miercuri şi vineri sunt zile de post, ca şi la creştini. Se roagă la răsăritul şi apusul soarelui, dar numai individual, ei nepracticând rugăciunea în comun. Rugăciunea se face în trei limbi: kurdă, arabă şi persană. Pentru ocazii (nunţi, înmormântări, nou-născuţi) au rugăciuni speciale. Au o rugăciune de implorare care cuprinde un final de blestem: „O! Saraf Ad-Din, cel cu pletele tăiate, adu-ne bunăvestirea ta în Kurdistan, răspândeşte credinţa, ca să te urmeze întregul Kurdistan, şi îndreaptă ghiulele tunurilor către Turkestan (zone locuite de turci, turkmeni) să se înalţe Tronul în Kurdistan şi să cadă năpasta peste Arabistan (ţările arabe)“. Yazidiţii au multe obiceiuri legate de diferite ceremonii. De Anul Nou, vopsesc şi încondeiază ouă şi îşi împodobesc casele cu coroniţe de flori sau spice de grâu. Căsătoriile nu se fac decât între tinerii de aceeaşi condiţie socială şi sunt interzise în luna aprilie (fiind luna florilor şi fiindcă în această lună s-au căsătorit profeţii); condiţia femeii este foarte umilitoare: soţul poate s-o piardă la jocul de cărţi, şi astfel trecând la alt bărbat, ea poate fi vândută pentru o anume sumă altuia care se va căsători cu ea, sau poate rămâne slugă sau soţie în casa celui care a câştigat-o la jocul de cărţi. Când cineva se află pe patul de moarte este chemat Şeicul; acesta pune pe limba muribundului câteva fire de ţărână de la mormântul sfânt al Şeicului Uday şi câteva picături de apă de la izvorul Zenisem (din Kurdistan). Aceasta e un fel de împărtăşanie. Trupul mortului se stropeşte de asemenea cu această apă (după ce a fost spălat). După împlinirea unui întreg ritual funebru, mortul este îngropat, în timp ce i se cântă din fluier, iar din când în când, se bate şi din tobă. Din punct de vedere culinar, yazidiţii nu mănâncă anumite alimente, ca peştele (din respect pentru profetul Iona, cel înghiţit de chit), carnea de porc, de cocoş, lăptuca, varza, conopida, dar din nici o casă nu trebuie să lipsească brânza şi ceapa, făina de orz şi curmalele. Comunitatea Yazidită este condusă de un emir, atât pe plan religios, cât şi social; mai presus de emir se află Tata Şeicul (care pe plan religios este echivalent în rang cu un patriarh creştin sau cu un muftiu musulman). Emirul şi Tata Şeicul îşi au rezidenţa la Mosul. În subordinea lor se află şeicii (şefi religioşi din fiecare sat şi oraş), care sunt ajutaţi şi ei de şeici drumeţi (care strâng dările şi împart ajutoarele) şi de cântăreţi, care, la diverse ocazii (nunţi, înmormântări), cântă, acompaniază din fluier, recită, practică dansuri rituale, asemenea dervişilor, pentru a cădea în transă şi a lua legătura cu sufletele morţilor. Acest lucru îl fac şi hogii (un fel de călugări yazidiţi), care trăiesc în preajma mormântului şeicului Uday şi-l îngrijesc; aceştia execută şi cântecele funerare şi ritualurile de înmormântare. Altă categorie de slujitori yazidiţi sunt aşa-numiţii sărmani, nişte călugări sihastri care trăiesc din mila publică şi al căror rol este de a purifica, prin asceză, zona locuită de comunitate. Yazidiţii trăiesc în general izolaţi, în zone greu accesibile şi, datorită faptului că au fost oprimaţi mereu de-a lungul istoriei, sunt luptători neînfricaţi, dârji şi puţin iubitori faţă de cei ce nu aparţin comunităţii lor. De asemenea, religia le interzice să practice comerţul sau vreun meşteşug, deoarece aceste lucruri duc la înşelătorie şi minciună şi de aici la ceartă, la înjurături, în care numele diavolului este imposibil să nu fie prezent, iar pentru un yazidit nu există păcat mai mare decât să audă numele diavolului. Cel ce îl rosteşte în faţa sa trebuie omorât, după cum arată religia lor. De aceea, yazidiţii se ocupă în exclusivitate cu păstoritul: creşterea oilor, caprelor şi măgarilor şi cu cultivarea unor plante cum ar fi: lintea, năutul, grâul, porumbul etc. Prin întreg modul lor de viaţă, yazidiţii vor să rămână departe de lume, în legea lor. De asemenea, le este interzis să vorbească străinilor despre credinţa lor, după cum le este interzis să-i asculte pe străini vorbind despre credinţele lor.


Site-ul Sfaturi Ortodoxe
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact