Leii au răcnit asupră-i şi glasul şi l-au ridicat cei ce i-au prefăcut pământul în pustiu şi cetăţile i le-au surpat, ca să nu poată fi locuite. |
1 | Şi a fost că după ce Israel a fost dus în robie şi Ierusalimul a rămas pustiu, a şezut Ieremia jelind şi a plâns această plângere asupra Ierusalimului; şi a zis: a Cum şade răznită cetatea aceasta, ea, cea cu multe popoare! E-acum ca o văduvă'n lume: slăvită cândva printre neamuri, prinţesă cândva peste ţări, ajuns-a tribut să plătească. |
2 | Ea nopţile şi le trece plângând, în lacrimi scăldându-şi obrajii. Din toţi care-atunci o iubeau nu-i nimeni acum s'o aline. Prietenii toţi au trădat-o, duşmani împotrivă-i se-arată. |
3 | Iudeea e dusă'n robie prin tot ce-i mai josnic într'însa, prin propria ei înrobire. b Risipă'ntre neamuri, odihnă nu-şi află; gonacii au prins-o la mijloc, al celor ce crunt o apasă. |
4 | |
5 | Acei ce-l apasă sunt încă deasupră-i, duşmanii se'ngraşă la cârmă, că'n faţa noianului său de păcate culcatu-l-a Domnul cu fruntea'n ţărână: pruncuţii săi fragezi sunt duşi în robie, din urmă mânaţi de tirani. |
6 | |
7 | Şi-aduce Ierusalimul aminte de zilele lui triste, umile, g când braţ de vrăjmaş îi supuse poporul ah, fără ca nimeni s'ajute: , când ei, ei, duşmanii, văzându-l pe drumuri, de el îşi râdeau. |
8 | Păcătui cetatea, din greu, Ierusalimul, pricìnă pentru care-i acum în suferinţă. Cei ce-o aveau în cinste, cu toţi au umilit-o, că i-au văzut ruşinea; ea însăşi a gemut şi faţa şi-a întors-o. |
9 | Necurăţia-i udă se'ncleie pe picioare. h Nu şi-a adus aminte de-un astfel de sfârşit: cândva semeaţă frunte, acum cu nasu'n jos; şi nimeni nu-i să-i dea o mângâiere... O, Doamne, Doamne, iată, Tu vezi-mi umilinţa, că'n faţa mea duşmanul s'a înălţat pe sine! |
10 | Vrăjmaşul mâna şi-a'ntins-o spre tot ce-are ea mai de preţ. Că ea i-a văzut pe păgâni cum intră în sfânta ei casă, ei, despre care ai zis ca'n obştea Ta să nu intre. |
11 | Poporul suspină, întreg, umblând după pâine; ce-aveau mai de preţ au dat pe mâncare, să-şi cheme la viaţă suflarea. Vezi, Doamne, priveşte, că'n mare'njosire se află! |
12 | Voi, toţi cei ce mergeţi pe cale, veniţi şi vedeţi de este pe lume durere la fel cu durerea ce-a dat peste mine! Acel ce prin mine grăit-a, El, Domnul, în ziua aprinsei mânii m'a smerit. i |
13 | El foc a trimis din'naltele Sale locaşuri; în oasele mele-l aduse. Şi laţ mi-a întins la picioare şi pasu'ndărăt mi l-a'ntors; un gol mi-a căscat înlăuntru, durere din zori până'n seară. |
14 | Un ochi veghetor asupra păcatelor mele! j Şi iată că ele de mâini mi s'au prins, grămadă le simt pe grumaz. Slăbitu-mi-a'n ele puterea: De vreme ce Domnul m'a dat pe mâna durerii, nimic nu mă ţine'n picioare. |
15 | Vitejii mei, iată, pe toţi gonitu-i-a Domnul din mijlocul meu. Un timp a chemat împotrivă-mi spre moartea aleşilor mei. Strivită a fost ca'ntr'un lin fecioara lui Iuda, de-aceea eu plâng. |
16 | În ochiul meu ape îşi află izvor. Că-mi este departe Acel ce alină şi duhul spre sine-l întoarce. Pieritu-mi-au fiii, că prins-a putere vrăjmaşul. |
17 | Sionul mâna şi-a întins-o: nu-i nimeni să-i dea mângâiere. Porunci a dat Domnul asupra lui Iacob; duşmanii săi, iată-i, îi sunt împrejur. În mijlocul lor, singur, un biet Rusalim, un chip de femeie-alungată. |
18 | Da, drept este Domnul, că spuselor Sale le-am stat împotrivă. Tu, lume de neamuri, auzi-mi durerea şi vezi-mi obida: fecioarele mele şi tinerii mei sunt duşi în robie! |
19 | Chematu-i-am pe-aceia cu care m'am iubit; ei însă m'au trădat. Preoţii mei, ca şi bătrânii mei, pierit-au în cetate cătând de-ale mâncării atât cât să trăiască şi neaflând nimic. |
20 | O, Doamne, Tu vezi-mi necazul! Lăuntrul meu e pradă tulburării şi inima în mine mi se'ntoarce: că-am necăjit pe altul şi-s necăjit de altul; afară pruncii mi-au pierit de spadă, în casă parc'aş fi'ntru moarte. |
21 | Te rog, ascultă-mi suspinul! Nu-i nimeni să-mi dea alinare. Aflat-au vrăjmaşii de răul meu, Doamne, şi-au râs ca nebunii de câte-ai făcut. O zi ai adus, un timp ai chemat, şi ei devenit-au asemenea mie. |
22 | Le fie răutatea'naintea feţei Tale şi fă-le şi Tu lor cum mi-ai făcut Tu mie pe seama celor multe păcate ale mele! Că mult îmi e suspinul, mâhnită-mi este inima. |