1 | Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce-a dat peste noi, priveşte-ne ocara! |
2 | Întreaga moştenire ni s'a mutat la alţii, casele la străini. |
3 | Orfani suntem de tată, iar mamele, de parc'ar trăi în văduvie. |
4 | Din propria fântână bem apă şi dăm bani şi ne plătim pădurea ducând-o, grea, în cârcă. |
5 | Prigoană grea, grumaz încovoiat, munciţi am fost şi n'am avut odihnă. |
6 | Egiptul ne-a'ntins mâna, Asurul, să ne-arate ce-am ajuns. a |
7 | Părinţii în păcate-au trăit şi nu mai sunt, noi le purtăm păcatul. b |
8 | Ah, robi c ne stăpânesc!; din mâinile lor nimeni nu este să ne scape. |
9 | Punându-ne vieaţa'ntr'un fir ne-aducem pâinea, având a sta de faţă cu sabia pustiei. |
10 | Ni-i pielea înnegrită de parc'ar fi cuptor; ia uite-i: prinşi de tremur pe sub furtuna foamei! |
11 | Femeile'n Sion le-au umilit d, fecioarele'n cetăţile lui Iuda. |
12 | Boierii fost-au spânzuraţi de mâini, bătrânii n'au primit nici o cinstire. |
13 | Aleşii noştri plângeri au strigat. Cei tineri în pădure s'au sfârşit. |
14 | Bătrânii-au încetat să stea în poartă, au încetat aleşii să mai cânte. |
15 | În inimi bucuria ni s'a stins, din hora noastră plânsul s'a ales. |
16 | Cununa de pe frunte ne-a căzut. Vai nouă, vai, că am păcătuit! |
17 | De-aceea vin dureri şi inima ni-i tristă, de-aceea ochii noştri ni s'au înnegurat: |
18 | pe muntele Sion, că-a devenit deşert şi vulpile-l străbat! |
19 | Ci numai Tu, Tu, Doamne, Tu vei rămâne'n veci: pe tronul Tău [de-a pururi vei sta], din neam în neam. |
20 | De ce pân'la sfârşit ne vei uita pe noi? Ne părăseşti Tu oare cât zile vor mai fi? |
21 | O, Doamne, întoarce-ne la Tine, iar noi ne vom întoarce; ca şi-altădată, fă-ne din zi o noutate! |
22 | Că prea de tot cu totul ne-ai lepădat pe noi, asupră-ne cu mare mânie Te-ai aprins!... |