INSCRIPTII GRECESTI si LATINE DIN SEC. IV–XIII DIN DOBROGEA – HALMYRIS – (Cetatea Zaporojenilor, Com. Dunavatul de Jos, jud. Tulcea)
INSCRIPŢII GRECEŞTI ŞI LATINE
DIN SEC. IV–XIII DIN DOBROGEA

HALMYRIS
(Cetatea Zaporojenilor, Com. Dunavăţul de Jos, jud. Tulcea)



   Cetate de formă rectangulară, datînd din secolele I–VI e.n., cu zid de incintă construit din piatră şi cărămidă, aşezată pe malul lacului Razelm, în antichitate denumit Halmyris. Istoria ei este puţin cunoscută, fiindcă nu s-au făcut cercetări arheologice. După informaţia transmisă nouă de istoricul bisericesc Filostorgius, Hist. eccl. X, 6, Halmyris a fost atacată şi distrusă de goţi în iarna anilor 384/5 sau 385/6, cînd aceştia au trecut Dunărea pe gheaţă. Hierocles, Synecdemus, 637,15, o înscrie printre cele 15 poleis ale Scythiei, iar Procopius, De aed., IV, 7, 20, vorbeşte de ea ca fiind aşezată in extrema Scythiae minoris şi că a fost refăcută de Iustinian.
   Halmyris a fost un important centru creştin. Cei mai vechi martiri pomeniţi în Scythia, Epictet şi Astion, au pătimit aici, prin anul 290, în timpul domniei lui Diocletian (Acta sanctorum Iulii, Paris–Borna, 542). Tot cu acest prilej a sosit la Halmyris şi Evangelicus, cel mai vechi episcop de Tomis, cunoscut pînă azi. În secolul al VI-lea Halmyris devine sediu episcopal (Not. episc. a lui De Boor, p. 531; cf. Em. Popescu, Dacia, N.S., 13, 1969, p. 403–415).

Weiss, Dobrudscha, p. 55, 56; RE, VII, 1912, col. 2878–2879 (Patsch); Vulpe, HAD, passim; Barnea, DID, II, passim; TIR, L, 35, p. 44.


168
MNA, L, 167. Stelă de calcar gălbui, sfărîmicios, "găsită în colţul de sud-vest al cetăţii bizantine de la Cetatea Zaporojeni, întrebuinţată ca mate­rial de construcţie". Locul descoperirii, în "apropiere de Babadag", "prope Babadag" a fost indicat greşit de Tocilescu şi CIL (v. Emilia Doruţiu-Boilă, SCIV, 15, 1964, p. 132, nr. 7). Colţul din dreapta jos e detaşat de restul pietrei, în partea superioară, un vas cu două toarte, încadrat de două coroane, de la ale căror baze pornesc în jos două coarde de iederă. Inscripţia este săpată atît în nişa boltită de deasupra, cît şi în chenarul dreptunghiular de dedesubt.
Dimensiuni: 1,80 x 0,70 x 0,19 m; înălţimea literelor: 0,035–0,040 m.
Secolul al IV-lea.

Tocilescu, AEM, 19, 1896, p. 91–92 nr. 34; CIL, III, 13739; cf. Em. Popescu, Dacia, N.S., 19, 1975, p. 179.

    Artemidora
    coniux cum fili-
    o suo et filia sua
    Viventia patri eo-

  5 rum titulum posu-
    erunt.
    D(is) M(anibus )
    Memoria Ne-
    potiani prin-

10 cipalis vixit
    annis XXX I. Vic­-
    tor fil(ius) vix(it) an(nis) II,
    Iuli(a)na filia v(ixit) an(nis) III,
    Heraclius fra(ter)

15 vixit an(nis) III, Vita-
    lis frat(er) vix(it) an­-
    nis V
    valete lecto-
    res.

2. după coniux, Tocilescu citeşte SVA şi apoi semnul, h, pe care-l transcrie et, iar CIL, III, dă SIVIC, fără transcriere. Pe piatră este clar CVM; 11. după XXX, Tocilescu citeşte G urmat de o linie verticală, care ar fi semnul pentru cifra 6, destul de frecvent în inscripţiile tîrzii; CIL, III: după XXX, SIVIC, dar ar putea fi şi O(biit); 14. Tocilescu transcrie: HERCVLIVS, iar în minuscule corect, ca pe piatră, Heraclius.

"Soţia Artemidora împreună cu fiul şi cu fiica sa Viventia au pus acest epitaf tatălui lor. Zeilor Mani. Acest mormînt este al lui Nepotianus, fost principalis, care a trăit 37 de ani. Fiul său Victor a trăit 2 ani, fiica sa Iuliana a trăit 3 ani, fratele Heraclius a trăit 3 ani, fratele Vitalis a trăit 5 ani. Fiţi sănătoşi voi care citiţi (aceasta)".

În afară de Artemidora şi Heraclius, care sînt nume greceşti, toate cele­lalte sînt romane. Numele Viventia e întîlnit şi la Salona (Diehl, 3836); mai frecvent este Viventius (ibidem, 1120, 1904, 3539, 4539 adn.). Numeroşii defuncţi, pomeniţi de inscripţie, lasă să se întrevadă existenţa unui cavou familial (tumul, cameră funerară sau sarcofag), în care au fost depuşi pe rînd tatăl şi copiii.
   Importanţa inscripţiei constă în faptul că menţionează titlul de principalis al lui Nepotianus, şi care nu trebuie înţeles ca grad militar, ci ca o funcţie de vază în cadrul curiei oraşului (v. nr. 36 şi Em. Popescu, op. cit.. Aceasta reprezintă o indicaţie preţioasă pentru perpetuarea orga­nelor de conducere tradiţionale la Halmyris în epoca romană-tîrzie.


Înapoi Sus