INSCRIPTII GRECESTI si LATINE DIN SEC. IV–XIII DIN TRANSILVANIA – MICIA – (com. Vetel, jud. Hunedoara)
INSCRIPŢII GRECEŞTI ŞI LATINE
DIN SEC. IV–XIII DIN TRANSILVANIA

MICIA
(com. Veţel, jud. Hunedoara)

   Mare castru de piatră (360 x 180 m) şi aşezare civilă pe teritoriul comunei Veţel, la cca 10 km vest de Deva. Numele Micia este considerat traco-dacic (de Pârvan şi Tomaschek) şi celtic (de Holder). Anterior cuceririi romane aici a fost o aşezare dacică. Garnizoana militară avea misiunea de a supraveghea zona minieră din văile Munţilor Apuseni, navigaţia pe Mureş, precum şi o parte din drumul spre Apulum. Tot aici era un punct vamal (statio Miciae), unde se vămuiau toate mărfurile supuse taxei portoriului, trimise în jos pe Mureş sau venind din spre ţara iazygilor. Micia dispunea de un port modest, unde acostau ambarcaţiuni ce transportau mărfuri spre Tisa şi Dunăre. Inscripţiile ne informează că exploatarea pietrei era una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor.
   Cu ocazia cercetărilor arheologice şi a altor lucrări au fost dezgro­pate numeroase vestigii atît în castru, cit şi în aşezarea civilă: temple, termele, inscripţii, monede, opaiţe, vase, statui ale unor localnici, monu­mente funerare, capitele, coloane etc.
   Micia n-a atins gradul de municipium, ci a rămas un pagus dependent din punct de vedere administrativ şi militar de Sarmizegetusa.
   Populaţia a continuat să trăiască la Micia şi în secolul al IV-lea, aşa cum arată între altele şi inscripţia nr. 438.

TIR, L, 34, p. 79; D. Tudor, Oraşe, p. 120-126.

438
Muzeul de istorie al Transilvaniei, inv. 5855. Fibulă fragmentară de argint, descoperită în anul 1865, în ruinele cetăţii Micia, probabil cu ocazia construirii căii ferate. Fibula a fost transformată mai tîrziu în inel. Pe dunga exterioară a arcului prezintă un ornament realizat din triunghiuri, iar pe cele două feţe laterale, inscripţia, cu litere adîncite şi umplute cu zmalţ de sticlă (niello).
Dimensiuni: lungime: 0,086 m; grosime 0,07 m.
Secolul al IV-lea.

C. Torma, Archaeologiai Közlemények, 6, 1865, p. 150; CIL, III, 6288; M. Macrea, Une nouvelle inscription latine de Dacie datant du IVe sičcle, Dacia, N.S., 2, 1958, p. 467–472, fig. 1,2 (foto şi desen); I. I. Russu, St. teol., 10, 1958, p. 316–317, fig. 3 (desen şi bibl.); cf. G. Behrens, în Rheinecke–Festschrift, Mainz, 1950, p. 10–12 (o datează în secolul al IV-lea); K. Horedt, în vol. Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956, p. 104; idem, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV–XIII, Bucureşti, 1958, p. 23, fig. 3,2 (foto); Protase, Probl. continuităţii, p. 132, 134, fig. 46 (desen). C. C. Giurescu–Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti, 1971, p. 160 (foto); Cultura bizantină, p. 146, nr. 164 (text).

Quartine, vivas!

"Să trăieşti, Quartinus" !

Numele Quartinus este întîlnit în inscripţii frecvent (v. CIL, III, index; Diehl, 3738 B şi Macrea p. 470, nota 18, cu numeroase exemple) şi putea fi purtat de un localnic creştin.
   Fibule cu inscripţii asemănătoare: CIL, III, 1639,1: Iuliane, vivas; 6015,5: Constanti, vivas, Constantine caes(are) vivas; cf. DACL, V, col. 1489, fig. 4359.
   După tip, fibula se încadrează în categoria celor în formă de T, cu capete de ceapă (Zwiebelkopffiebel) şi trebuie datată în secolul al IV-lea. Inscripţia pledează pentru aceeaşi datare. Importanţa ei rezidă în faptul că atestă continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, după părăsirea provinciei de către Aurelian.
   Protase nu înscrie fibula printre documentele paleocreştine, dar o datează în secolul al IV-lea.

Înapoi Sus