Aşezare romană din secolele II–III e.n., pe drumul dintre Dacia şi Pannonia. Aici au fost descoperite cărămizi cu stampila legiunii XIII Gemina, resturi de ziduri, fragmente ceramice, monede, coloane, ţigle, un monument funerar menţionînd un signifer al legiunii XIII Gemina şi o mare necropolă.

TIR, L, 34, p. 103; Tudor, Oraşe, p. 58.

428
Kunsthistorisches Museum, Wien. Două farfurii (a, b) de aur descope­rite de un ţăran, în curtea casei, cu ocazia săpării unei gropi, în anul 1799, împreună cu alte 21 vase de aur, făcînd parte dintr-un tezaur. După descoperire obiectele au fost vîndute unor negustori greci, care le-au dus la Pesta, iar de aici au fost luate pentru Kunsthistorisches Museum din Viena. În literatura de specialitate cele două farfurii au fost notate cu cifrele 9 şi 10 (în enumerarea obiectelor din tezaur). Farfuriile au fundul aproape plat şi decorat la mijloc cu cîte o cruce. De jur împrejurul crucii este o bandă circulară, mărginită de două cercuri concentrice, perlate, în cadrul căreia se află inscripţia în limba greacă. Textul inscripţiei este acelaşi pe ambele farfurii. Urmează o altă bandă circulară cu decor floral, format dintr-un vrej cu frunze din cîte 5 lobi şi semipalmete. Pe mar­ginea vaselor este o altă bandă cu decor floral, asemănător celui prece­dent, dar frunzele au numai trei lobi. Fiecare vas are cîte o toartă, care a servit, probabil, la atîrnare cu ajutorul unei curele. Pe peretele exterior a fost incizată cîte o inscripţie, cu caractere runice. La începutul textului fiecărei inscripţii greceşti, de pe fundul farfuriilor, se află crucea monogramatică.
Dimensiuni: a diametrul: 0,147 m; adîncimea: 0,034 m; greutatea: 287 g; aur de 22 carate; b diametrul: 0,146 m; adîncimea: 0,032 m; greutatea: 305 g; aur de 22 carate.
Secolele V–VI?

Dietrich, Germania, 11, 1866, Wien, p. 180; J. Hampel, Der Goldfund von Nagy-Szent-Miklós, sogenannter "Schatz des Attila", Budapest, 1886, p. 46–71; B. Keil, Die griechischen Inschriften im sog. "Schatz des Attila", Repertorium für Kunstwissenschaft , XI, Stuttgart, 1888, p. 256–261; I. Goschew, Die Lesung der griechischen Inschrift der Schale No. 9 des Goldschatzes von Nagyszentmiklós, Atti del V Congresso internazionale di studi bizantini. Sunti delle communicazioni, 1936, II, Roma, 1936, p. 38–39; A. H. Minns, The Greek Inscription on No. 9 and 10 of the Nagy-Szent-Miklós Treasure, Senatne un Makslã, I, Riga, 1938, p. 120–125; N. Mavrodinov, Le trésor protobulgare de Nagyszentmiklós, Archaeol. Hungarica, 29, 1943, p. 201–202 (adoptă lectura lui Goschew).

Δεα (= διὰ) ὕδατος ἀναπλύσον Κ(ύρι)ε εἰς ζοὴν αἴδιον

Dietrich, Germania, 11, 1866, p. 180: EΦΥΔATOΣ ANAΠ̣AΥΣON EIΣ ṬOΠONXΛOHC KAΘΙCON, considerînd textul o variantă a unui pasaj din Psalmul 70, 23, 2; Hampel, p. 61: ΔEA (διὰ) ΥΔATOΣ ANAΠΛ ΥCON A(ΦEI)CICΠ(A)NT͡ON AM͡APTION,; Goschew: . . . . ἀναπαύσον κέ (ε)ἰς ζωὴν αἰώνιον. Lectura adoptată de noi este propusă de Minns, care se gîndeşte, în locul lui ζωήν şi la βίον.

Hampel, înţelegînd prin ἄφεισις; "vindecare", "eliberare" (Heilung, Befreiung) şi văzînd în ἀναπλύσον un viitor, traduce textul în felul următor: "Dacă te vei curaţi prin apă, ţi se vor ierta toate păcatele" (Wenn Du durch (das) Wasser dich reinigst, Avirdst Du befreit von allen Sünden).
   Oricare ar fi textul ce ar trebui adoptat, sensul lui trebuie să aibă la bază pasaje din Sfînta Scriptură, între care nu poate lipsi şi cel din Evanghelia după Ioan, 3,5. Este foarte probabil că cele două farfurii au servit la păstrarea apei sfinţite.
   De cine au fost utilizate şi în ce vreme este foarte greu de spus. Cu privire la apartenenţa etnică şi la datare s-au emis foarte multe ipoteze. Tezaurul a fost atribuit gepizilor, avarilor, goţilor, hunilor, bizantinilor, protobulgarilor, unor feudali bogaţi, bulgari sau sîrbi, unui asezămînt mănăstiresc. Datarea a fost făcută în funcţie de atribuirea etnică, din secolul al IV-lea pînă la începutul secolului al XI-lea. Cei mai mulţi înclină să dateze tezaurul în secolele IX– X, luînd în considerare, pentru aceasta, atît motivele decorative, cît şi inscripţiile, mai ales cele cu carac­tere runice, aflate pe multe vase. Cea mai discutată inscripţie este cea de pe vasul nr. 21, scrisă cu litere greceşti, dar într-o limbă turcică. Noi socotim că nu s-a acordat destulă atenţie inscripţiei de pe vasul nr. 8, realizată cu caractere runice, dar care are la început literele latine DN; de asemenea semnul crucii este repetat în cadrul textului de 5 ori, despartind, după cît se pare, cuvinte. Literele DN, precedate de semnul crucii, sînt frecvente în inscripţiile din secolele IV– VI referitoare la împăraţi şi prescurtează cuvintele D(ominus) N(oster). Aceste litere apar şi pe monede, dar numai pînă pe la mijlocul secolului al VIII-lea, precedînd numele împăraţilor. Ele pot indica deci, pe de o parte, că vasele cu inscripţie au aparţinut sau au fost făcute pentru un principe, pe de alta, că datarea lor trebuie făcută pînă, cel mai tîrziu, spre mijlocul secolului al VIII-lea. Am avea deci aici un element care pledează pentru o datare mai veche de secolele IX– X măcar a unor obiecte din tezaur, care nu trebuie considerat unitar (teză susţinută mai cu seamă de Mavrodinov), ci compus, ca şi comoara de la Perescepina, din U.R.S.S., din care face parte şi discul episcopului Paternus de la Tomis (nr. 64), din obiecte eterogene. (O interpretare recentă asupra tezaurului ca şi expunerea sintetică a teoriilor mai vechi se găsesc la Răzvan Theodoreseu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X–XIV), Bucureşti, 1974.)