Dervent - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dervent » Istoric » MINUNILE DE LA CRUCEA DE LEAC – document din anul 1933 Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro

MINUNILE DE LA CRUCEA DE LEAC – document din anul 1933

[ Data Publicării: 2013-03-01 14:04:10 ]
Redăm mai jos un document inedit tipărit la anul 1933 la Tipografia Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica document ce redă într-o limbă simplă şi sinceră istoria şi minunile Sfintelor Cruci de Leac de la Mănăstirea Dervent, până în perioada interbelică.
În partea de Sud-Est a Ţării noastre, româneşti, dincolo de Dunăre, în Dobrogea, în cuprinsul celei de Dumnezeu păzită Eparhia Constanţei-Tomisul istoric, de sub înţeleapta păstorire a Prea Sf. Episcop Gherontie, se află un semn minunat prin care Dumnezeu îşi arată puterea Sa, acum în zilele maşinismului şi radiofoniei, — şi mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, surzi, mulţi epileptici, etc. îşi capătă vindecare. Şi acest semn este o cruce de piatră care creşte singură din pământ.
Într'una din zilele lunei Iunie, cr. în faţa unei cruci dintr'un cimitir, mai mulţi credincioşi povesteau cu înflăcărare despre minunile Crucii dobrogene — şi unii îşi arătatu picioarele, alţii mâinile de care zăcuseră multă vreme, iar acum vindecate la acea Cruce minunată.

   Mă opresc şi-i ascult cu atenţie. Deodată unul din ei păşeşte câţi-va paşi spre mine, şi piăinduşi ochii cu mâna, îmi grăieşte: „Cât n'am cheltuit eu ca să mă scap de durerea ochişorilor mei şi tot nimic n'am câştigat...”

   Nu termină bine acesta, ci altul cu ochii scăldaţi în lacrimi, îşi arătă copilaşul — cam de 7-8 ani — şi-mi spune: „Pela toţi popii, pela toţi hogii şi pela toţi doftorii şi vrăjitoarele am fost ca să mi-l vindece de boala aia rea şi tot nimic n'am făcut...”. Apoi încep amândoi deodată: „Dar când am auzit de sf. Cruce din Dobrogea, imediat ne-am dus şi am sărutat-o şi după trei zile de şedere lângă ea, în post şi rugăciuni, am scăpat complect de această durere îngrozitoare care mă chinuia zi şi noapte, iar mie — zice cellalt, mi s'a vindecat copilul de boala cea rea”.

   Eu care-s doritor de minuni spre a-mi întări şi mai mult credinţa, în această epocă a formalismului şi imoralităţii, am ascultat aproape un ceas la cele spuse de aceşti credincioşi, martori oculari ai minunilor sf. Cruci. Apoi mai răsfoiesc şi câteva cărţi care tratează în treacăt despre Crucea făcătoare de minuni: 1) Cartea omagială cu ocazia aniversării a cinci ani de păstorire a P. S. D. D. Gherontie, episcopul Tomisului 1931 pag. XIV şi 2) „Depărtări” de Mihail Sadoveanu, 1930 pag. 93 şi mă conving şi mai mult despre cele auzite.

   Tocmai când răsfoiam aceste cărţi şi meditam la cele auzite, îmi reamintesc şi alte povestiri despre Sf. Cruce şi iată cum mi-a povestit d-na Maria Ştrasman, o femeie foarte credincioasă, din Sinaia str. Cazărmii Nr. 4: „În iarna anului 1916/1917, armatele române se retrăseseră în Moldova, iar Nemţii intraseră în ţară. De frica lor, stăteam ascunsă în casă-mi şi mă rugam la icoana Maicii Domnului ca prin rugăciunile ei către Dumnezeu să ne izbăvească ţara de vrăjmaşul care ne jecmănea de tot ce aveam. M'am rugat până noaptea târziu şi am adormit lângă icoană, bolnavă de întristare. Văd în vis o doamnă foarte frumoasă că se apropie de mine şi-mi spune: «Dumnezeu nu va lăsa ţara voastră în mâna vrăjmaşului. Cum te vei scula, să te duci la Ostrov, în Dobrogea şi acolo vei auzi de o cruce de piatră la care te va călăuzi preotul satului. Braţele acestei cruci le-au rupt nişte ofiţeri bulgari în timpul luptelor. Tu, cum ajungi, să iei cele două braţe şi să le lipeşti la cruce. Să nu te temi de soldaţii bulgari şi germani că-ţi voiu ajuta eu. Prin această cruce lucrează darul lui Dumnezeu pentru rugăciunile robilor săi, sfinţii, cari şi-au vărsat sângele pentru evanghelie în acele locuri».

   Când mă deştept din somn, continuă d-na, îmi reaminteam complect de vis, dar nu ştiam nimic despre crucea care mi se spusese să o repar. La Ostrov, în Dobrogea, era imposibil de dus, deoarece era sub stăpânirea vrăjmnaşului ţării nostre şi era chiar în toiul luptelor. În acele părţi nu fusesem niciodată, în timp de pace când se putea duce. Mă hotărăsc să împlinesc porunca din vis. Du-te pela Comandatura Germană să-mi dea voie, fugi în coace şi în colo ca să-mi scot permisul, dar în zadar că toţi cari mă auzeau de aşa ceva, mă luau în râs, făcându-mă nebună. Dacă nu-i chip să-mi scot vreo formă, îmi fac semnul sf. cruci şi pornesc înainte cu Dumnezeu. Cu mare greutate am ajuns la Ostrov. Am fost percheziţionată de diferite patrule germane, bulgare şi turceşti, temându-se că sunt spioană.

   Preotului satului când i-am spus porunca ce am din vis şi eu fără să fi auzit vreodată de sf. Cruce, rămâne uimit.

   Merge cu mine la locul indicat prin vis şi într'adevăr, tocmai cum mi se spusese, găsesc cele două braţe ale sf. Cruci, rupte şi aruncate alături. Cum văd sf. Cruce mă închin şi o sărut cu aşa mare credinţă încât, în acea clipă, m'am uşurat de toate necazurile şi ostenelile avute pe cale. Îmi dă părintele puţin ciment şi-i lipesc cele două braţe. Îi fac apoi un mic gărduleţ ca să fie ferită cel puţin de vitele de pe câmp şi după ce iarăşi o sărut, mă înapoiez la Siania, mulţumind lui Dumnezeu care m'a învrednicit să împlinesc această poruncă”.

   Readucându-mi aminte de această povestire, într'o clipă mi-a străbătut gândul peste 1600 ani în urmă şi prin imagine am privit Crucea Mântuitorului Iisus de care, când a fost găsită de preaînţeleapta împărăteasă Elena, muma lui Constantin, primul împărat creştin, au fost atinşi morţi şi-au înviat, bolnavi şi s'au tămăduit şi multe alte minuni s'au făcut. Atunci, din poruncă, toţi credincioşii din împărăţia marelui împărat, când au auzit că s'a găsit sf. Cruce pe care a fost răstignit Iisus pentru păcatele omenirii, dela mic până la mare, au venit la Ierusalim ca să se închine acestui lemn sfinţit.

   După aceia, câteva luni în urmă, corăbiile, care navigau pe apă, nu puteau satisface la timp nevoile pelerinilor pentru a-i duce la sf. Cruce, din cauza numărului prea mare al lor care creştea din zi în zi. Înşişi Împăratul şi Patriarhul porunciseră ca toţi să se închine acestei sf. Cruci pentruca Dumnezeu să le binecuvânte împărăţia şi să le ocrotească Biserica.

   Un oarecare om, anume Nicolae, când a auzit şi el de găsirea sf. Cruci, a venit în Palestina şi din marginea Ierusalimului până la Golgota, locul crucii, a mers numai în genunchi sărutând pământul şi udându-l cu lacrimi, zicând că nu e vrednic să meargă liber, el un om păcătos, pe locurile unde a umblat Dumnezeu întrupat şi a pătimit, ca om, pentru ticăloşii de oameni. Şi acest om a fost erarhul de mai târziu, sf. Nicolae din Mira Lichiei, Marele făcător de Minuni.

   Dar nu numai atât. Îmi îndrept privirile şi mai înainte şi mai încoace de găsirea Crucii Mântuitorului şi văd teatrele infernale unde se torturau miile de martiri, mărturisitorii Evangheliei. Şi acele moaşte ale martirilor făceau minuni şi când episcopul locului auzea de ele, ordona post special şi plin de dragoste şi credinţă, însoţit de toţi parohienii lui, se duceau, luau reliquele, le aşezau în loc cinstit şi construiau biserici în numele celor martirizaţi.

   Astfel s'a pus bază credinţei şi bisericii în secolele de aur ale creştinismului. Aşa s'a perpetuat până în preajma epocii modernismului când credinţa cea dreaptă s'a înlăturat şi dragostea despre cele sfinte s'a răcit complectamente de fii oamenilor.

   Deci auzind şi gândind la minunile sf. Cruci, simbolul Mântuirii şi Semnul Fiului Omului, hotărăsc şi împreună cu câţiva credincioşi plecăm ca să ne închinăm şi noi păcătoşii, la Crucea dobrogeană.

*
*         *

   Dela Călăraşi cu vaporul, pe Dunărea bătrână, printre luncile înverzite în fâşeitul apei reflectate de razele soarelui, traversăm dincolo, în Silistra.

   Pe străzile orientale ale acestui oraş cu câte o minaretă ici, colo, printre locuitorii lui mai mulţi cosmopoliţi, ne îndreptăm pe marginea Dunării, spre Ostrov, cale de 20 km.

   Lanurile de grâu şi viile stropite proaspăt de ploaie se legănau în adierea băltăreţului. Pe dreapta, rămăşiţa movilelor uriaşe, încă de pe timpul dominaţiei turceşti, de care se serviseră ca posturi fixe de observaţie în contra duşmanilor de peste Dunăre, îţi reaminteau de puhoaiele musulmane când năvăleau şi jefuiau umila noastră ţară şi apoi stăpâneau până dincolo de Viena.

Lângă Sf. Cruce

   Soarele mai avea doui staţi de om şi asfinţea. Locul pe care se află sf. Cruce, fiind chiar malul Dunării, se zăresc, întru adâncul îndepărtării, bălţile lucind şi luncile verzi ca un covor nesfârşit. La Sud-Vest, acest loc se învecineşte cu Ostrovul, iar peste Dunăre, la Nord-Vest are în faţă Modelul-Călăraşi.

   Cum păşim prin poarta principală, în preajma schitului, ne întâmpină P. C. Protosinghel Năstasie Negara, călugăr cuvios şi foarte binevoitor, instalat acolo de P. S. Episcop Gherontie, pentru a organiza schitul de monahi şi totodată să îngrijească şi de bolnavii care se duc acolo, la Crucea tămăduitoare.

— Arată-ne cuvioase sf. Cruce făcătoare de minuni - îi zicem noi după ce-i facem salutarea obişnuită şi intrăm în vorbă.

— Bucuros, răspunde părintele cu multă bunăvoinţă, dar două cruci sunt: una în paraclis şi cealaltă afară, la zece metri depărtare. Peste cea dinlăuntru am făcut paraclisul din cauza intemperiilor vremii, deoarece bolnavii cari vin aici să stea mai mult timp, lângă cruce, până se tămăduiesc. Sf. Cruce nu este pusă de mână omenească, ci creşte natural din pământ. La ea se vindecă numai oamenii bolnavi. Aceşti bolnavi când se aduc aici, îi aşez în interiorul paraclisului, se închină sf. Cruci, le citesc câteva rugăciuni şi îi ung cu untdelemn din candela neadormită. Dup aceea îi las lângă Cruce, câteva zile şi nopţi, căci dormind, prin vis, majoritatea se tămăduiesc după cum am multe exemple pe care vi le voi spune la rându-le. Iar la crucea de afară se vindecă numai animalele bolnave. Se aduc şi se priponesc lângă ea şi după o noapte se vindecă.

   Cum intru înnăuntru, văd fundul paraclisului împodobit cu icoane sfinte, reflectate de mulţimea candelelor întocmai ca un colţ de cer înstelat. Între icoane şi sub candele e aşezată sf. Cruce unsă peste tot cu untdelemn de credincioşi şi şlefuită cu sărutul vizitatorilor şi suferinzilor.

   De lângă Cruce şi până în tinda paraclisului, stătea mulţime de bolnavi aşteptându-şi tămăduirea întocmai ca bolnavii din foişoarele lacului Betezda, pe vremea Mântuitorului, cari aşteptau venirea îngerului, odată în an, să turbure apa şi cel ce apuca întâiu, numai acela se făcea sănătos.

   În faţa acestui spectacol înduieşetor, câteva lacremi îmi picurară fără voie pe care le reţinui cu greu. M'am presternat cu faţa la pământ, în faţa sf. Cruci şi după ce o sărut mi-am zis:

   Dacă ar fi fost aceştia în timpul lui Iisus, pe pământ, numai printr'un simplu cuvânt ar fi fost tămăduiţi. Sau în timpul apostolilor, numai de umbra lor s'ar fi uşurat.

   Constat apoi că ambele Cruci sunt din piatră masivă şi au diferite mărimi. Cea din paraclis are 0,92 | 0,50 m, iar cea de afară 0,79 | 0,45.

— Cuvioase părinte — întrebăm noi pe cuviosul stareţ Negara, P. S. Episcop Gherontie este în curent cu toate minunile care s'au făcut şi se fac la aceste sf. Cruci?

— Da este, ne răspunde părintele. Din această cauză m'a însărcinat pe mine ca să organizez aici un schit cu tot confortul lui şi când va fi gata îl vom popula cu monahi sau monahii, cari să petreacă după vechile orânduieli călugăreşti. Până acum am complectat câteva chili care servesc deocamdată ca adăpost bolnavilor şi credincioşilor cari vin să se tămăduiască şi să se închine la această Cruce făcătoare de minuni.

Trei zile şi trei nopţi printre bolnavii de lângă Cruce

   Cum însera, toţi bolnavii se înghesuiau în paraclis ca să doarmă pe lângă sf. Cruce, căci dormind, prin vis, căpătau vindecare. Fiindcă şi eu venisem din credinţă, trebuia să dorm tot în paraclis, printre bolnavi. După ce citesc câteva rugăciuni bolnavilor, rugat de părintele Negara, înainte de culcare, mă aşez într'un colţ, în tinda paraclisului, la marginea tuturor. Vaiete peste tot dela ologi şi epileptici. Vorbe fără rost dela oamenii cu mintea sdruncinată.

   Printre ei erau mai mulţi Turci, Bulgari şi câţiva Greci. Fiecare, în limba sa, îşi strigau durerea şi neputinţa, ori se rugau lui Dumnezeu pentru a le veni în ajutor. Din cauza sperieturii, o bulgăroaică rămăsese mută şi nebună. Soţului ei i se spune în vis ca să o ducă la sf. Cruce făcătore de minuni că se va tămădui. Şi aşa a făcut. Pela jumătatea căii, femeii i s'a deschis gura. Adusă lângă sf. Cruce ţipa cât putea: „Deadu Gospodi, Boje Milinschi, Sfeati, Arhanghele”, etc. sărutând pământul şi icoanele. Cei ologi îşi târau picioarele, oftând adânc. Câţiva prunci, bolnavi din naştere, se svârcoleau în braţele mamelor, ţipând de durere de-ţi era milă de ei! Crucea era sărutată neâncetat. Cei conştienţi dormeau cu frunţile lipite de ea, încât numai vârful i se mai zărea printre reflecţia luminei micilor candele prinse de bolta paraclisului spital.

   Un olog din timpul războiului, anume Manole, îmi spune că recunoaşte efectul minunii asupra sa, de oarece a scăpat complect de durerile care-l apăsau în decursul celor 14 ani de boală; acum însă, dureri nu mai avea şi se putea ridica puţin. Acesta avea nădejde că de va mai sta acolo, o să fie vindecat pe deplin.

   La crucea de afară, un mahomedan îşi priponise calul bolnav pentru a fi tămăduit. Pe la miez de noapte, calul însănătoşindu-se rupe priponul şi se opreşte tocmai acasă, la Adamclisi de unde era, lăsându-şi stăpânul singur.

Minunile

   Ce privelişte pitorească în jurul schitului. Luncile înverzite forfotesc de păsări, iar apele Dunării, din marginea schitului, până dincolo de Călăraşi, strălucesc ca o masă argintie, sub razele soarelui. Ce-o fi fost odinioară pe aceste meleaguri! Ce scene triste se vor fi petrecut, deşi istoria nu arată în amănunt, ce oameni, ce obiceiuri! Trebuie să se fi întâmplat lucruri mari de a crescut această sf. Cruce minunată direct din pământ, acolo în marginea luncilor şi apelor Dunării.

— Părinte stareţe, Negara, ia spune-mi, te rog, minunile care s'au făcut la sf. Cruce, de când eşti stareţ?

— Aşteptaţi puţin răspunde părintele.

   După cîteva minute, acest părinte vine cu un dosar de certificate şi dovezi autentificate de autorităţi prin care se constată tămăduirea bolnavilor la sf. Cruce. Venind cu dosarul începe să ne vorbească şi iată:

   1) D-na Alexandrina Cristu Păruş din comuna Lipniţa plasa Silistra jud. Durostor, fiind oloagă complect, s'a tămăduit la sf. Cruce dela Dervent. (Certificatul Primăriei No. 396 din 8.XI 931).

   2) Copilul d. Tudor Hristu Miula din comuna Frăsan jud. Durostor, s'a vindecat de epilepsie după câteva rugăciuni lângă sf. Cruce. Ca recunoştinţă, către Dumnezeu, tatăl copilului a dăruit schitului o cruce scumpă. (Declaraţia omului şi a stareţului - 1930).

   3) D. Marin Tudor Vasile din satul Alexandria comuna Hardalia jud. Caliacra, avea un copil foarte bântuit de epilepsie. A cheltuit cu el o avere întreagă pela toţi doctorii şi vrăjitorii şi tot nimic n'a înţeles, ba din contră, mai rău i se agrava boala. Auzind de sf. Cruce se duce acolo şi după câteva zile şi nopţi petrecute în rugăciuni fiul său scapă de epilepsie. Ca mulţumire lui Dumnezeu, dăruieşte schitului un avhologiu şi un liturghier legate scump, în amintirea acestei vindecări. (Declaraţia omului şi a stareţului).

   4) În anul 1930, în ziua de Isvorul Tămăduirii din săptămâna Paştilor, P. Sf. Episcop Gherontie, a venit la sf. Cruce de a săvârşit sf. slujbă. În acelaşi timp, un om anume Gheorghe Chiroiu din Comuna Cochirlani plasa Cernavodă jud. Constanţa, orb din tinereţe, venise şi el la sf. Cruce pentru a-şi căpăta vederea. A căutat el prin toate mijloacele să se atingă de sf. Cruce, însă din cauza n-rului prea mare al credincioşilor, n'a fost cu putinţă să răsbească. Se înoptase. Ce era să facă bietul om, mai ales că nu vedea de loc? S'a culcat chiar pe locul unde se săvârşise sfinţirea apei de P. Sf. Episcop, în dreptul sf. Cruci, afară de paraclis. Îşi face mai întâiu cruce şi metanie, sărută pământul şi se roagă pe sfântul deaspra căruia a crescut sf. Cruce minunată, ca să-i dea vedere. Şi iată minunea. În vis i s'arată un călugăr ţinând o cruce în mână şi-i zice: „Nu te mai întrista. Vino după mine de sărută sf. Cruce şi ţi se vor deschide ochii”. Şi aşa a făcut. Dimineaţa când se deşteaptă şi vede toate lucrurile în juru-i: soarele strălucind, câmpul verde şi mulţimea adunată la praznic, ceiace nu mai văzuse de ani de zile cât fusese orb, a început să plângă şi să strige de bucurie cum că Dumnezeu, prin sf. Cruce, i-a deschis ochii. Toată lumea se adunase lângă el şi se minuna de cele văzute, întocmai ca de orbul din evanghelie. Câţiva inşi l-au luat cu vorba ca să nu-şi piardă cumpătul de bucurie. Sosond şi P. Sf. Gherontie şi încunoştiinţându-se de ceiace se făcuse, chiamă pe fostul orb, îl sărută pe frunte şi-i dăruieşte toţi banii adunaţi la praznic în ziua aceia. (Declaraţia stareţului).

   5) O femeie şchioapă s'a rezemat cu spatele de sf. Cruce şi pela miezul nopţii, în vis, i s'arată tot un călugăr care o ceartă că de ce necinsteşte acest loc şi o putere nevăzută o aruncă peste Cruce, tocmai în tinda paraclisului în văzul tuturor bolnavilor de acolo. (Declaraţia stareţului).

   6) O altă femeie tot aşa. Adoarme rezemată cu spatele de sf. Cruce şi când s'a deşteptat îşi avea gura sucită la spate şi dacă nu venea în grabă stareţul care i-a citit câteva rugăciuni de şi-a revenit, era cât p'aci să moară de spaimă. (Declaraţia stareţului 1933).

   7) Un oarecare călugăr, de departe, teolog mândru, venise şi el să vadă ce cruce ar fi de s'aude atâta svon. Când s'a apropiat, s'a îndoit zicând: „Cum o bucată de piatră să facă astfel de minuni.” Cugetând astfel, un puternic cutremur a început pe acel loc şi n'a încetat până când monahul n'a plecat deacolo. (Declaraţia stareţului).

   Şi multe alte minuni s'au făcut acolo decând s'a descoperit sf. Cruce, pe care numai Dumnezeu le ştie.

Cum s'a descoperit această sf. Cruce

   Ţinutul dobrogean deşi locuit de Români a fost stăpânit de mai multe neamuri şi limbi ale pământului. Unele numai ân treacăt, înlocuite de altele mai puternice s'au mai sălbatice decât ele, l-au stăpânit prin jaf şi sabie nemiloasă. Puhoaiele asiatice când coborau din podişurile stepoase, tot pe aici le era drumul. Şi Românii noştri l-au stăpânit sub Mircea cel Mare Domnul Ungro Vlahiei, Făgăraşului, Almaşului, Banatului-Severin, până la Marea cea Mare, Stăpânul Durostorului, Basarabiei şi Munteniei. În timpul din urmă l-au stăpânit Bizantinii, Turcii şi Bulgarii şi cel mai mult Turcii. Pe acest loc, unde se află Crucea, se zice că a fost o cetate foarte veche anume Derwenti, locuită de mai multe neamuri: Eleni, Fenicieni, Romani, etc., şi apoi în urmă, de Turci. Acestea din punct de vedere al religiei erau politeiste.

   Cetatea Derwenti se întindea din marginea şoselei, locul unde se găseşte sf. Cruce şi ţine în lung pe coasta Dunării, până în dreptul Borcii. Prin evoluţia vremii s'a scufundat, ale cărei ruine se văd şi azi şi se cunăsc de toţi băştinaşii. Locul unde se află crucea a fost cimitirul fostei cetăţi, găsindu-se chiar oseminte omeneşti şi pietre de mormânt cînd s'a încercat facerea unui puţ. Părintele Negara, îngrijitorul sf. Cruci, îmi spune că a dat peste 2 schelete de femei lungi ca de 2 metri, când a desfundat locul pentru vie. Mi-a arăta şi unde le-a reîngropat.

   Pela sfîrşitul secolului I se zice că sf. apostol Andrei ar fi predicat evanghelia în Sciţia Minoră partea Dobrogei de azi. După un timp apostolul şi-a continuat călătoria predicând, iar aproape de Sciţia, într'o cetate însemnată Derwenti, a trimis câţiva dintre discipolii săi cari-l însoţiseră, pentru a răspândi creştinismul şi acolo. După un timp de activitate apostolică, Voevodul cetăţii fiind păgân, i-a arestat şi condamnat la moarte. Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află sf. Cruce. Apostolii erau în număr de patru: 1 apostol şi trei fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, Voevodul îi sfătuieşte din nou ca să se lepede de Cristos că de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa şi de moarte.

   Cei patru mărturisitori când dădeau răspunsurile negative erau aşezaţi aşa: apostolul, pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele 3 fecioare, pe locul unde se află Crucea, în afară de paraclis, la o depărtare de 10 metri. Călăul văzând că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, deoarece sfinţii erau convinţi de credinţa lor cea adevărată, începe să-i schingiuească oribil. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare şi cu fierul ars, în foc, le-a smuls dinţii din gură. Apostolul de teamă ca fecioarele să nu-şi împuţineze credinţa în faţa acestor chinuri îngrozitoare, le îndemna cât putea ca nu cumva să se lepede de Cristos.

   Voevodul înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele trei fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel împlinindu-se porunca tiranului, sfinţii au fost omorîţi, iar sfintele lor trupuri au stat mai multe zile sub pază cu scopul ca muncitorii să mai prindă şi pe alţi creştini cari vor veni să se închine.

   Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost aruncate ori în Dunăre sau arse, căci ducându-se creştinii să le ia, nu le-au găsit, iar pe locurile unde se chinuiserăşi-şi dedeseră duhurile, au găsit patru pietre crescute în formă de cruci: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhurile necurate sau tămăduit.

   Cu vremea, această cetate s'a pustiit — şi pustie a rămas până azi — din cauza cutremurilor şi năvălirilor altor triburi barbare. Apoi, aceste locuri părăginindu-se din cauza că pe ele adeseori era teatrul războaielor, de aceste sf. Cruci nu s'a mai ştiut nimic până în secolul XIV pe vremea sultanilor Murat şi Baiazid Fulgerul în urma luptelor dela Cosova (câmpia Mierlei 1389) şi iată cum: Unul din şefii raialelor turceşti depe marginea Dunării, anume Ahmed Bey a cumpărat o moşie în jud. Durostor, pe care erau şi cele patru cruci. Acest paşă aflând dela un supus al său că aceste cruci sunt un noroc pentru moşia lui ferind-o de toate intemperiile vremii, a poruncit să fie păzite cu cea mai mare pază ca nu cumva să fie stricate de sclavi când fac lucrul câmpului.

   Şi la acest paşă veneau mai mult creştini de-i slujeau numai ca să se atingă de sf. Cruci ocrotitoare.

   Se zice că pe vremea aceia erau ciumă, foamete şi pagubă în părţile acelea, însă de moşia şi gospodăria paşii nimic nu se atingea din cauză că le ferea darul acestor sf. Cruci. Dar Turcul nu mai putea de bucurie. Unii spun că s'ar fi făcut creştin; dar pe ascuns ca să nu fie înlăturat din dregătorie.

   Şi aşa s'a perpetuat în familia paşii despre aceste sf. Cruci, până la începutul secolului XIX şi în preajma războiului pentru independenţa României, când s'a călcat tradiţia paşii. În acea vreme, unul din descendenţii lui Ahmed Bey anume Aly avea un fiu. Acest fiu se duce într'una din zile, la câmp, în timpul secerişului şi observă că acester sf. Cruci sunt foarte stimate de argaţii. El, care era un aderent înfocat al coranului, loveşte cu sabia în Crucea cea mare şi-i rupe braţele, iar pe două din cele trei mai mici, le rupe din pământ. Creştiniii sclavi, de la curtea lui Aly, văzând astfel, se duc peste noapte şi iau pe cele rupte, ascunzându-le.

   În aceea vreme, Aly Ahmed Paşa, era însărcinat cu paza frontierii Dobrogei, iar reşedinţa garnizoanei şi-o avea în Silistra. Binefacerile pe care le primiseră străbunicii săi dela sf. Cruci, le primea şi el. Când dispunea de timp venea în grabă de-şi inspecta moşia şi se închina sf. Cruci. Pe cale, zice-se, că i-a trăznit un cal dela trăsură. Paşa se duce la moşie şi prevede că s'a întâmplat ceva, acolo.

   Cum ajunge la conac, observă că mulţimea câinilor ce-i avea acolo, nu se mai gudură pe lângă el cum obicnuiau până aci. Sclavii toţi lucrau posomorâţi, isprăvnicelul ofta într'una din cauză că i se furase câteva pungi cu galbeni. În fine peste toată curtea Turcului, domnea o jale.

   — Ce să fie asta — întrebă Paşa, chemându-i pe toţi la el ?

   — Ce a-ţi făcut de merg toate lucrurile rău ?

   Văzând că nu i se dă nici un răspuns să duce să vadă Crucile. Cum se spropie şi le vede stricate şi mai grozav se îmfurie. Sună din corn ca toţii curtenii să se prezinte la el. Întreabă, cercetează, bate, omoară ca să afle vinovatul. Fiul său văzând că furia tatălui său e mare şi că omoară toţi curtenii, fără să fie vinovaţi, mărturiseşte că el e autorul faptului şi să nu-şi mai asuprească argaţii. Paşa auzind una ca asta, tocmai din partea fiului său, i se înmoaie mâinile, cade cu faţa la pământ şi plângând zice: Vai! Vai! Moşia noastră de acum va rămâne pustie. Noi vom ajunge mai rău ca sclavii. Nu numai noi vom ajunge rău, dar şi puternica împărăţie a noastră care stăpneşte de la răsărit până la apus, îşi va micşora foarte mult hotarele. Dacă Dumnezeu a autat ca neamul nostru să stăpânească în pace şi cu belşug acest loc până acum, se datoreşte numai acestor Cruci. Deacum înainte însă, din cauza ta, fiule, s'a depărtat acest dar dela casa noastră.

   Şi aşa s'a întâmplat. Peste vreo 5 ani un cutremur puternic a distrus conacul moşii. Un trăsnet i-a mistuit integral hambarele cu ceriale şi apoi o molimă intrând printre curteni, mai toţi au murit, iar restul s'au împrăştia care pe unde au apucat. Apoi peste câţiva ani declanşându se răsboiul Ruso-Turc în care s'au amestecat şi Românii pentru a şi câştiga neatârnarea, aceste locuri au servit ca teatre de bătălie şi ca rezultat, Dobrogea a ieşit de sub Turci, împlinindu-se întocmai prezicerea lui Aly Ahmed Paşa.

*
*         *

   Aceste locuri deveniseră cu totul pustii. De Cruci nu se mai ştiea nimic. Tradiţia nu s'a putut păstra deoarece ţinutul dobrogean a fost mai totdeauna sub dominaţie străină şi când se făcea vreo-o răscoală pentru desrobire cum de exemplu pe timpul sultanului Abdul II, în ajunul răsboiului independent, mai toţi locuitorii se măcelăreau, nu numai acolo, ci până în inima ţinutului balcanic. Şi chiar de n'ar fi fost aşa, dar nici în alt fel nu se putea păstra această tradiţie sfântă, deoarece Dobrogea era locuită, nu de un popor unitar cu o religie unitară, creştină, ci de cosmopoliţi: Musulmani, Tătari, Ebrei, etc., cu diferite religii, obiceiuri şi sentimente, aduşi de Imperiul Otoman cu scopul de a descreştina şi desnaţionaliza pe Valahii din timpul lui Mircea şi aşa s'a succedat până la Unirea integrală a tuturor Românilor (1918).

   Aşa dar, cele două cruci sfinte cu cele două braţe rupte, dela cea mare, stăteau în mijlocul câmpului, acoperite de fâneaţă în picioarele cirezilor de vite care păşteau acolo de cu Primăvara şi până Toamna, neobservate de nimeni. Însă ştiut este că adevărul, oricât de mult s'ar înmormânta şi s'ar nega de oamenii păcătoşi, tot iese la iveală, — căci adevărul este dela Dumnezeu, Lumină, iar cari-l neagă, sunt dela cel rău, întunerec — şi Lumina întotdeauna răspândeşte întunerecul. Mai ales cu lucrurile sfinte.

   Prin aceste lucruri sfinte, Dumnezeu îşi manifestă puterea sa că să poată fi înţeles mai bine de omul fiinţă şi lucru. Căci în altfel omul n'ar putea înţelege perfect adevărurile sfinte. Exemplu în legea veche la Ebrei. Dumnezeu grăia în duh, fără a fi văzut de Profeţi şi cu toate astea, Evreii n'au putut să pătrundă tainele Dumnezeirii despre Mesia, înţelegând o împărăţie pământească. În cele din urmă, omul îndepărtându-se complect dela adevăr şi inima lui devenită locaş al întunerecului, Dumnezeu n'a mai vorbit prin duh ca să'l îndrepte, ci însuş El s'a întrupat în carne şi oase prin Fiul său Iisus Mântuitorul ca să vorbească faţă către faţă, omului, creatura lui.

   Şi împlinindu-se această taină, oamenii, aderenţii evangheliei, nu mai bâşbâiau în nesiguranţă spirituală sau să stea în dubiu despre taina mântuirii, ci mii şi sute de mii, fiincă erau convinşi de ceiace credeau, îşi jertfeau trupurile în cele mai oribile chinuri. Deşi Dumnezeu — Omul — s'a înălţat întru ale sale, însă cât a stat pe pământ, a dat dreptul şi a întărit prin discipolii săi oculari, ca toate lucrurile cu care servesc lui Dumnezeu, sacerdoţii Bisericii creştine, să fie sfinţite pentru folosul credincioşilor. Şi acestea sunt; icoanele care reprezintă chipurile Sfinţilor, aghiasmă, sf. mir, veşmintele şi vasele Bisericii, etc. Dar nu numai atât. Dumnezeu a hotărât ca unele lucruri sfinţite să-l reprezinte chiar pe El, Iisus Mântuitorul. Şi acestea sunt pâinea şi vinul din sf. Euharistie care se face în timpul sf. Liturghii. Celce se închină icoanelor şi se unge cu sf. mir sau bea aghiasmă, nu se închină materiei ci darului Dumnezeiesc prin sfinţii trăitori pe pământ cari au trăit complect evanghelia sacrificându-se direct sau indirect; iar prin aghiasmă sau sf. mir primeşte darul nevăzut manifestat prin materia văzută.

   Şi aceste materii: lemnul icoanelor, apa aghiasmei, sau untdelemnul mirului etc., odată ce au servit ca unelte ale harului sfânt, au ieşit din ordinea materiilor şi uzului comun şi deci ele sunt mai curate ca alte materii şi merită închinăciunea ca unora care sunt organe ale Duhului Sfânt, nu lucruri cioplite cum înţeleg profanatorii.

   Aşa şi cu aceste sf. Cruci. Deşi se credeau uitate, dar adevărul a ieşit la lumină şi iată cum: După răsboiul independenţii, un om surdo-mut din naştere, din comuna Cozlugea, era mai de mult timp ciobanul satului. Acesta nu ştia altceva nimic, decât să-şi îngrijească de turme. Într'una din zile, pe când îţi înapoia oile din marginea islazului, care era chiar până în malul Dunării, îi vine o moleşeală.

   Inconştient, se opreşte tocmai lângă aceste două cruci şi culcându-se îşi face căpătâi chiar cele două braţe rupte dela crucea cea mare. Făcând astfel, se adânceşte în somn până în după amiaza zilei. În acelaşi timp, oile de sub paza lui se împrăştiaseră până departe, în lunca Dunării, de nu li-se mai putea da de urmă, decât după clopotele care le aveau puse la gâtu-le tot pentru acest scop.

   Cerul se acoperise de nouri şi descărcările electrice începuseră cu puternice detunături. Ploaia începe şi din primii stropi, ciobanul se trezeşte din somn.

   Mare-i fu mirarea când aude aceste detunături puternice şi fâşiitul stropilor de ploae. Ploaia încetează şi el îşi revine. Acum se uită în toate părţile, dar nu-şi vede turma. Mai stă el ce mai stă şi aude ecoul strigătelor unor luntraşi depe Dunăre. El rămăsese în nedumerire căci până în acel moment nu mai auzise niciun zgomot. După o clipă, aude sunetul clopotelor oilor pierdute. Se duce după sunet până la ele, în luncă şi readucându-le în acelaşi loc, s'aşază tot lângă crucile pe care dormise. Tocmai acum vede el minunea care se făcuse asupra lui. De bucurie începe să cânte şi cântând a plecat cu oile spre Cozlugea, de unde era. Svonul că acest surdo-mut aude şi vorbeşte, să răspândise în toate împrejurimile. Cozlugenii toţi l-au întâmpinat ca să-l vadă vorbind şi auzind. Dar el vorbea şi auzea mai bine ca toţi. Şi-l întrebau şi-l ispiteau, cine şi cum i-a dat această vindecare minunată. El sălta din umeri răspunzându-le:

   „Ştiu că de când sunt pe acest pământ, nici n'am auzit, nici n'am vorbit, până azi, după cum ştiţi. Eram pe islaz cu oile şi pe când ele sfârşiseră de păscut, mi-a venit şi mie somn şi m'am culcat lângă două cruci, cu capul pe două pietre. Tresărind din somn m'am pomenit vorbind şi auzind. Primele sunete şi cuvinte pe care le-am auzit şi vorbit au fost detunăturile electrice, sunetul clopotelor de la gâtul oilor şi cântecul pe care l-am cântat de bucuria acestei minuni făcută de Dumnezeu asupra mea.”

   Oamenii auzind astfel se duc cu el şi le-arată la faţa locului. Şi au plecat cu toţii: tânăr şi bătrân luând cu ei şi pe cei bolnavi. Cum au ajuns, au văzut şi s'au încredinţat de mărturia omului ; cei credincioşi au sărutat sf. Cruci, iar bolnavii s'au tămăduit. Unul din cei bolnavi fusese olog, şi dacă s'a tămăduit şi-a lăsat cârjele acolo. Şi aceste cârji împreună cu altele ale multora cari s'au vindecat mai în urmă, sunt şi acum acolo, în colţul paraclisului, pe care le am văzut şi eu.

   Mai târziu un cantoner, Pancu Gheorghe, convins de ce văzuse şi auzise, îşi face un mic acoperiş lângă sf. Cruci şi petrecea adeseori lângă ele. După aceia, D-na Maior Olimpia Andreievici, o femeie iubitoare de cele sfinte, din comuna Cozlugea, face sf. Cruci un mic paraclis cu candele şi icoane, iar ca îngrijitor a lăsat tot pe cantoner.

   Călătorii când treceau pe acolo se abăteau ca şi acum, de se închinau sf. Cruci care sunt aproape de şosea. Cu ce se aduna din mila credincioşilor, cantonerul întreţinea arderea candelelor cum şi alte necesităţi la Paraclis. După o vreme, acest cantoner a început să deruteze dela credinţă şi însărcinarea lui, dând în patima beţiei. Şi într'o noapte, cine ştie cum, au luat foc, şi el şi paraclisul, găsindu-se a doua zi, din tot ce era acolo, numai trei icoane de lemn, scăpând cu minune din foc. Aceste icoane sunt şi acum în paraclis; una reprezintă sf. Treime, a doua Naşterea Mântuitorului şi a treia pe Maica Domnului.

   Deci, acest paraclis s'a renovat tot de D-na Maior Olimpia Andreievici care încă trăeşte, dotându-i totdeodată şi câteva ha. de pământ. Exemplul acestei D-ne l-a urmat şi D-na Paraschiva D. Gheorghiu din Ostrov, o femeie foarte credincioasă. Această D-nă a întemeiat din temelie, lângă cruce, o casă cu câteva încăperi pentru adăpostirea credincioşilor şi bolnavilor cari vin la sf. Cruci.

   Prea Sf. Episcop Gherontie, văzând dragostea credincioşilor pentru aceste sf. Cruci făcătoare de minuni, a început să se intereseze foarte îndeaproape de ele. A delegat deocamdată pe Păr. Negara, ca îngrijitor în înţelegere directă cu P. C. preot econom Stănescu, parohul Ostrovului, care lucrează foarte intens pentru realizarea sublimului ideal a înţeleptului ierarh. P. Sf. S. e hotărât să întemeieze acolo o mânăstire de monahi şi dacă lucrurile s'ar ţine din scurt opera n'ar întâmpina multe obstacole. Căci o mânăstire ridicată pe acele meleaguri, cu oameni de nădejde, Cadrilaterul şi-ar schimba faţa din punct de vedere religios, social şi patriotic.

   Iată dar povestirea făcută despre aceste sf. Cruci făcătoare de minuni din ţinutul dobrogean. puţini au ştiut şi ştiu de ele. Pe vremuri, să zicem că aceste ţinuturi au fost sub stăpânire streină şi deaceia n'au putut fi scoase din evidenţă. Acum însă este sub stăpânire curat românească şi dreptcredincioasă şi ar trebui ca toţi credincioşi să ştie de aceste sf. Cruci. Dar nu numai de acestea, ci şi de toate altele care se întâmplă aproape în fiecare an.

   Cine crede în sf. Biserică, crede şi în cruce şi e convins de puterea ei. Acela trebuie să creadă şi în minunile sf. Cruci dobrogene. În sf. Cruce este cel mai mare dar care ajută omului în toate împrejurările. Crucea este armă de biruinţă asupra diavolului; „celor căzuţi sculare, celor ce stau întărire, celor neputincioşi reazim, celorce guvernează pavăză, şi celorce se pocăesc povăţuire, şi ajutătoare la mântuire. Crucea a existat dela început. Pomul vieţii din rai simboliza crucea de mai târziu. Că după cum prin lemn a intrat moartea în lume, se cuvenea ca tot prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”.

   Ebreii, când au ieţit din Egipt şi-au însemnat pragurile caselor, cu sânge, din porunca lui Dumnezeu, tot în semnul Crucii. Moisii, când a despărţit marea de au trecut Ebreii, tot în semnul crucii a făcut cu toiagul.

   Ebreii biruiau pe Amaleciţi, când Moisii se ruga cu mâinile în sus tot în forma crucii. Şarpele de aramă, în pustie, când îl vedeau Ebreii nu mai erau vătămaţi de şerpii cei vii. Acest şarpe de aramă simboliza crucea de mai târziu pe care Hristos Domnul, a fost răstignit şi a omorât pe şarpele-diavol amăgitorul neamului omenesc.

   Sf. Scriptura ne arată că la a doua venire se va arăta mai întâi semnul Fiului Omului pe Cer adică sf. Cruce şi toţi cari vor fi crezut în cruce, vor privi la ea şi se vor mântui, întocmai ca Ebreii, la şearpele de aramă. Dar Crucea are şi destui vrăjmaşi. Şi vrăjmaşi se numesc toţi cari nu-şi fac semnul crucii şi nu o venerează. Aceşti vrăjmaşi sunt peritori şi acestora, cuvântul Crucii nebunie este, iar celor neperitori, cari cred în Cruce puterea lui Dumnezeu este.

   Înşi-şi Helenii păgâni, mai înainte de Hristos, credeau în semnul crucii deşi nu ştiau ce însemnătate avea să fie mai târziu. Ei, când îşi zideau case, săpau pe temelia lor o inscripţie heroglifică, în forma crucii, cu aceste litere:   ι χ τ ι ς    ca să aibă o durată mai mare şi să fie ferită de rele şi aşa era. După venirea Mântuitorului, Helenii, convertindu-se la creştinism, au comparat forma crucii pe care se răstignise Mântuitorul, cu forma inscripţiei lor de care se serveau mai înainte şi au tâlcuit aşa: litera    ι = `Ιησοῡς (Iisus), χ = χριστός (Hristos), θ = θεός (al lui Dumnezeu), ι = Ὺιός (Fiu), şi ς = Σωτήρ (Mântuitor)   .

   Din această tâlcuire au constatat că Lemnul pe care s'a răstignit Iisus, s'a sfinţit şi e ca un mare dar pentru ceice i se vor închina. Deci puterea lui Dumnzeu este cuvântul Crucii, adică biruinţa cea asupra morţii şi mântuirea Neamului omenesc. Şi orice cruce : ori din materie, sau numai însemnată pe frunte şi alte lucruri, are sfinţenie ca şi Crucea pe care s'a răstignit Mântuitorul. Dar mai ales crucile care sunt la mormintele sfinţilor, cum cele din Dobrogea, după cum spusei în această cărticică, au şi mai mare putere tămăduitoare prin Darul Domnului. Aşΰ că, tot creştinul, înainte de masă, de lucru, de rugă, de dormit — şi la toate acţiunile din vieaţa sa — mai ales la necaz — să-şi facă semnul crucii şi s'o poarte chiar la gât că toate primejdiile se înlătură de la el.

   Lângă această istorisire ma anexat şi acatistul sf. Cruci care conţine rugăciuni şi cereri către Cel ce s'a răstignit pe Ea şi a sfinţit-o cu sângele său cel prea curat, Iisus Mântiutorul. Oricine se va ruga cu credinţă, ajutorul nu va zăbovi. Ceice vor lua cunoştinţă de sf. Cruci din Dobrogea şi dispun de timp şi mijloace, se pot duce cu trenul până la Dunăre, pela Călăraşi sau Olteniţa sau pe unde ştiu mai scurt ; şi deacolo merg cu vaporul până la Ostrov — ori traversează la Turtucaia sau Silistra şi se duc pe uscat, până acolo.

   Harul Domnului peste toţi ceice vor crede în aceste sf. minuni ale sf. Cruci şi se vor duce să li se închine pentru folosul sufletesc şi trupesc. Dumnezeu să binecuvinteze şi pe soţii Constantin şi Miţa Mărgăritescu din Bucureşti, exemplu de creştini din aceste vremuri apocaliptice, cari au fost cu mine la sf. Cruci şi cu a căror cheltuială s'a tipărit această broşură întru slava Crucii Mântuitorului Hristos, Amin.




Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact