scolasticascolasticism
— sistem filosofico-religios, izvorât din dogmele învăţăturii creştine şi apărut în Evul Mediu, în Biserica Catolică. Învăţământul scolastic foloseşte metoda de predare discursiv-raţională, adică scolastica/ şi dialectica. Credinţa se explică pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematică şi filozofică. Logica şi raţiunea ca metode se folosesc în întreaga Teologie (dogmatică, morală, drept canonic), ca şi în ordinea socială a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are îndoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale şi aşa reuşeşte să ajungă la cunoaşterea, la înţelegerea lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului. Logica aristotelică şi teoria cunoaşterii îl ajută până la o limită, dincolo de care ajută numai credinţa. Harul divin, credinţa şi faptele bune sunt mijloacele de îndreptare şi de mântuire. Teologia scolastică a fost numită Teologia transformată în „filozofie aristotelică încreştinată“. Teoreticianul acestei Teologii este Toma d'Aquino (1225-1274), dar adevăratul părinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+1109), a cărui deviză Credo ut intelligam („crede ca să poţi înţelege“) explică concepţia scolastică, bazată pe acordul dintre dogmă şi raţiune. Mulţi îl consideră însă întemeietorul scolasticii pe profesorul de teologie şi filosofie de la St. Genevieve din Paris, Petru Abelard (+1142) care, spre deosebire de Anselm, afirma că trebuie să plecăm inductiv de la îndoială, adică întâi trebuie să înţelegem şi apoi să credem — intelligo ut credam. Alături de direcţia naţionalist-dogmatică, s-a manifestat încă de la început şi o altă cale de cunoaştere, cea intuitiv-mistică, după care Dumnezeu şi adevărul nu se caută cu mintea, ci se simte cu inima. Printre adepţii acestei concepţii mistice se află Petru Eremitul, Francisc de Assisi, Toma de Kempis ş.a.
|
