(gr. σύμβολον, τό simbolon)
semn, element prin care o idee abstractă devine intuitivă prin reprezentare şi poate fi mai exact înţeleasă. În religia creştină, simbolul a însemnat şi un semn de recunoaştere a celor ce au crezut şi cred în Iisus Hristos. Astăzi acest semn este
crucea. Creştinii din primele veacuri se recunoşteau între ei prin simboluri folosite pentru reprezentarea Mântuitorului: desenul unui peşte, al unui miel, al viţei de vie şi chiar pasărea Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul învierii Domnului. Mielul şi viţa de vie sunt simboluri bazate pe texte din Sf. Scriptură: Sf. Ioan Botezătorul se referă la jertfa Mântuitorului când îl numeşte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29). Referindu-se la propovăduirea învăţăturii Sale, Mântuitorul se compară simbolic cu butucul viţei de vie: Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Creştinii mai foloseau şi alegoria bunului păstor, despre care se vorbeşte în Vechiul şi Noul Testament, ca de o prefigurare a Mântuitorului: Eu sunt păstorul cel bun... şi sufletul îmi pun pentru oi..., zice însuşi despre Sine (Ioan 10, 14 şi 15). Aşa era reprezentat în catacombe (în fresce) şi e reprezentat şi azi în iconografia creştină (vezi şi
reprezentări ale Mântuitorului ).
Chipurile ascetice şi spiritualizate ale sfinţilor zugrăviţi pe icoane sau pe pereţii bisericilor (în stilul bizantin), cu privirile aţintite parcă spre lumea cerească,
reprezintă imaginea vie a umanităţii în efortul ei de înălţare spirituală şi de apropiere de Dumnezeu.
Icoana înfricoşatei
Judecăţi de apoi, pictată pe pereţii exteriori sau în pronaosul vechilor biserici, are un scop eshatologic, căci prin reprezentarea raiului şi iadului reuşeşte să sugereze antropomorfic, să facă inteligibilă imaginea celor ce se vor întâmpla la sfârşitul lumii.
Icoana devine astfel
un simbol, mijloc de înălţare spirituală, nu un scop în sine.