Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » simboluri naturale Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

simboluri naturale

— se numesc în Liturgică acele mijloace materiale cu caracter simbolic, folosite în cultul Bisericii creştine ortodoxe pentru a exprima cât mai concret ideile şi adevărurile religioase abstracte şi a le face înţelese de credincioşi. Aceste materii care devin în cult mijloace ale cinstirii lui Dumnezeu sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, tămâia, lumânarea şi lumina în general. Pâinea şi vinul sunt, în cult, materia Sfintei Euharistii, instituite ca atare de Hristos însuşi. Care le-a întrebuinţat la Cina cea de Taină; ele sunt folosite şi la alte Taine şi ierurgii: la cununie, la slujba litiei, la sfinţirea bisericii, la slujbele funebre (colacii la înmormântare şi parastase). Şi în Vechiul Testament, pâinea este folosită ca materie de jertfă, simbolizând recunoştinţa faţă de binefacerile lui Dumnezeu; o prefigurare a Jertfei Euharistice o găsim aici în pâinea şi vinul cu care regele-preot Melchisedec l-a întâmpinat pe Avraam. În cultul creştin, pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele lui Hristos, în care se prefac prin sfinţirea Darurilor, la Sf. Liturghie. Apa care se amestecă cu vin în Sf. Potir, simbolizează apa care a curs odată cu sângele din coasta lui Hristos pe cruce; apa şi vinul au devenit astfel cele două izvoare ale vieţii harului: apa Botezului şi sângele Sfintei împărtăşanii (zice Sf. Simeon al Tesalonicului). Apa ca element natural de spălare a necurăţiilor avea un rol important în Vechiul Testament, aşa cum prin potop Dumnezeu a curăţat pământul de fărădelegile oamenilor. În primele veacuri creştine se practica spălarea mâinilor într-un bazin din faţa bisericii (atrium), înainte de intrarea credincioşilor în biserică, ceea ce simboliza curăţia spirituală. Obiceiul s-a păstrat până în veacul al VI-lea, credincioşii practicând spălarea mâinilor şi înainte de a lua Sf. Împărtăşanie. Practica a rămas până azi numai pentru preoţii slujitori, care-şi spală mâinile în diferite momente ale Sfintei Liturghii, aceasta simbolizând atât curăţia trupească, cât mai ales curăţia sufletească pe care trebuie să o aibă preotul în slujirea celor sfinte (aşa cum arată şi Psalmul 25,6-11, care se citeşte la începutul liturghiei, în timpul spălării mâinilor). În ritul ortodox al Botezului, pruncul se afundă de trei ori în apă, în întregime, ca simbol al curăţiei trupeşti şi sufleteşti, iar apoi preotul îşi spală mâinile pentru săvârşirea Tainei Ungerii cu Sf. Mir, care se administrează îndată după Botez. Untdelemnul, alt simbol natural, a fost folosit nu numai ca un element indispensabil pentru hrana omului şi ca un balsam pentru vindecarea rănilor (v. Parabola „Samarineanului milostiv“), ci şi ca materie de jertfă, simbolizând pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra celui botezat. În creştinism untdelemnul e folosit în cult la diferite ungeri rituale: la Botez, la Sf. Maslu (când se face slujbă specială unui bolnav şi preotul îl unge de şapte ori cu untdelemn sfinţit, pentru tămăduirea şi curăţirea lui de păcate), la sfârşitul liturghiei, când se miruiesc credincioşii. Natura penetrantă a untdelemnului simbolizează puterea divină care e introdusă prin ungere în lucruri şi oameni şi le apără de stricăciune (vezi Sf. Mir ). Tămâia (gr. θυμίαμα, τό — timiama, lat. libanum), este o răşină a arborelui numit boswelia, care creşte în Africa şi India. Răşina aceasta se pisează şi se amestecă cu alte aromate, spre a avea un miros mai plăcut. Tămâia era folosită în toate religiile păgâne şi în cultul iudaic ca element de sacrificiu public şi privat. Tămâia arzând era simbolul rugăciunii (Ps. 140, 2; Apoc. 5, 8). În creştinismul ortodox, tămâia este un element nelipsit la toate sfintele slujbe. La Sf. Liturghie se cădeşte cu tămâie, mai ales în acele momente când se subliniază prezenţa simbolică a Mântuitorului. Tămâia, prin mireasma ei subliniază frumuseţea actelor de cult, crează o atmosferă de sfinţenie, integrându-se în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ofrandă şi simbol al rugăciunii şi faptei bune („Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...“ — Ps. 140, 2). Tămâia este, în cultul ortodox, strâns legată de credinţa în viaţa viitoare, ea fiind un element esenţial în toate slujbele legate de cultul morţilor (înmormântare, pomeniri, parastase). Tămâierea mormintelor şi ofrandelor pentru cei morţi este un ritual străvechi la românii ortodocşi. Un alt simbol natural, ca parte constitutivă a cultului, este lumina rezultată din arderea lumânărilor şi a untdelemnului din candele. Lumina aceasta este şi expresia rugăciunii materiei, integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, preotul Aaron arde tămâie şi aprinde candele în faţa chivotului Legii (Ieşire 30, 23-33). Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumină pe altarul Său (Levitic 24, 2-3). La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu 7 braţe, aşezate pe o ţeava pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Lumina este socotită ca simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină“ (Ps. 35, 9). Lumina este un atribut al divinităţii şi o condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină (ce va risipi întunericul răului şi necredinţei): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi... Luminează-te, luminează-te, Ierusaiime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit“ (Isaia 9, 1; 60, 1). Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine „Lumină“: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12, 46); „Eu sunt Lumina lumii...“ (Ioan 8, 12). Arătând simbolismul luminilor din biserică, Sf. Simion al Tesalonicului le compară cu stelele, iar policandrul cel mare din mijlocul boitei bisericii, în formă de cerc luminos (gr. χόρος — horos = cer, cerc), spune că închipuie tăria cerului şi planetele. Candelele aprinse au aceeaşi semnificaţie ca şi lumânările. În credinţa poporului nostru, lumina lumânării călăuzeşte pe cel mort în lumea de dincolo, credinţă consemnată de poetul George Coşbuc în poezia de inspiraţie populară „Moartea lui Fulger“: „Şi-n loc de galben buzdugan / Făclii de ceară ţi-au făcut / în dreapta cea fără temut... / Cu făclioara pe-unde treci / Dai zare negrelor poteci / în noaptea negrului pustiu... / Pe-un drum de veci“ (în vol. „Balade şi idile“).


Site-ul oficial al Arhiepiscopiei Tomisului
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact