Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » stiluri arhitectonice ale bisericilor Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

stiluri arhitectonice ale bisericilor

în Răsărit — stilul bizantin; în Apus — stilul basilical, romanic, gotic, Renaştere (Renaissance), baroc, rococo, neo-clasicist.
  1. STILUL BIZANTIN în arhitectura bisericească — este o evoluţie a stilului bazilical, specific primelor locaşuri de cult creştine (vezi Biserica ); stilul bazilical, în formă de navă simplă s-a menţinut (în forme evoluate) în Apus, pe când în Răsărit începe a fi înlocuit (de prin sec. VI) printr-o artă nouă, arta bizantină, ale cărei prime monumente arhitectonice (bisericile din Asia Mică şi Sf. Sofia din Constantinopol) nu sunt de fapt decât nişte bazilici cu cupole. Stilul bizantin este rezultat din amestecul elementelor clasice elenistice şi cele orientale în arta construcţiei, venite prin intermediul Siriei şi Asiei Mici din Persia, Mesopotamia şi Armenia, unde sunt specifice construcţiile de plan central (poligonal-octogonal, cruciform, rotund etc.) şi cupola. Linia dreaptă, atât în plan orizontal cât şi vertical şi unghiurile drepte, ascuţite, ale tipului basilical, încep să fie înlocuite cu linia ovală, curbă sau în formă de arc (în cerc perfect, semicerc), specifice arhitecturii orientale. Linia curbă şi zidurile rotunde, care apăreau la basilică numai la absida altarului şi la arcurile ce legau capetele coloanelor interioare se înmulţesc acum: pereţii drepţi sunt alternaţi cu pereţi rotunjiţi (abside) sau cilindrici (hemiciclu) nu numai la altar, ci şi la zidurile laterale lungi, iar sistemul de acoperire al basilicilor cu plafon plate înlocuit cu acoperişul rotund sau boltit, fie sub forma bolţi lor cilindrice, sprijinite pe arcuri dublouri, fie sub formă de sferă în porţiuni (semicalote), care acoperă absidele, sau sub foama cupolei (boltă numită şi calotă), aşezată în centrul edificiului (naosului) şi sprijinită pe ziduri cu ajutorul pandantivilor (cele patru triunghiuri sferice dintre arcurile de susţinere); cu timpul cupola îşi va restrânge dimensiunile şi se va înălţa deasupra acoperişului cu ajutorul tamburului (cilindric sau poligonal) străpuns de ferestre, care va lua denumirea de turlă. Apariţia turlei va modifica planul general al bisericilor, căci ea va marca punctul de întretăiere a navei longitudinale cu nava transversală (chalcidicul), din a căror încrucişare rezultă o cruce greacă (cu braţe egale) sau latină (cu braţul dinspre vest mai lung). Apare astfel planul central cruciform, care devine predominant şi caracteristic în arhitectura bizantină. Biserica corabie, a planului bazilical, devine astfel biserica cruce a noului stil, evocând instrumentul sfânt al mântuirii: crucea. Când braţul tansversal al crucii nu depăşeşte zidurile laterale el rămâne înscris numai în interior, dar când depăşeşte zidurile laterale, ieşind în afara lor, planul cruciform devine aparent, adică vizibil şi la exteriorul edificiului, iar când ieşiturile braţului transversal nu se termină cu ziduri drepte, ci se rotunjesc prin ziduri semicirculare (abside), atunci aceste două abside laterale ale naosului împreună cu cea principală a altarului (care formează braţul de est al crucii) dau naştere planului triconic triabsidal (cu trei abside), trilobat sau treflat, care va deveni specific stilului bizantin (acest plan apare încă din sec. VI, la biserica Naşterii Domnului din Betleem, refăcută sub Justinian). Această împărţire a bisericii în sens transversal delimitează pregnant cele trei părţi ale interiorului: altar, naos şi pronaos. Între naos şi altar apare catapeteasma care înlocuieşte treptat grilajul iniţial (vezi catapeteasma ), iar între naos şi pronaos se va ridica un zid despărţitor, străpuns de o uşă centrală şi două laterale, care va înlocui vechile coloane ce vor rămâne doar ca stâlpi de susţinere ai bolţii sau sunt adosate (lipite) în zidurile laterale pentru a le consolida. În esenţă trăsăturile stilului bizantin sunt: predominarea planului cruciform (înscris sau aparent) şi a planului treflat: împărţirea în sens transversal a interiorului în altar, naos, şi pronaos; extinderea absidelor la pereţii laterali şi acoperişul boltit, având o cupolă centrală (turlă) deasupra naosului şi uneori cupole secundare deasupra pronaosului; contrastul dintre exteriorul sobru, simplu şi interiorul bogat decorat: multă pictură, absenţa statuilor, sculptura reducându-se doar la capitelurile coloanelor şi ancadramentelor uşilor şi ferestrelor; materialul de construcţie, în general, cărămida şi piatra. Aceste trăsături esenţiale se vor păstra permanent la bisericile bizantine, variind doar modul în care vor fi îmbinate, după epoci, regiuni şi posibilităţi materiale. Prima epocă de înflorire a stilului bizantin în arhitectura bisericească este a împăratului Justinian şi a urmaşilor săi (sec. VI-VII). Cel mai măreţ monument al arhitecturii bizantine din această perioadă este biserica Sfânta Sofia (închinată înţelepciunii divine) din Constantinopol, ctitorie a împăratului Justinian. Sf. Sofia este, pentru Orient, ceea ce este pentru Occidentul catolic, Biserica Sf. Petru din Roma (în stilul Renaşterii) sau Catedrala Notre Dame din Paris (în stil gotic). Justinian a construit-o pe locul altei bazilici, numită tot Sf. Sofia şi care fusese ctitoria lui Constantin cel Mare (sec. IV), dar pe care o distrusese un incendiu în 532. Mândru de frumuseţea ctitoriei sale, se zice că Justinian ar fi exclamat la terminarea ei: „Te-am învins, o Solomoane!“ (referire la templul măreţ pe care Solomon îl înălţase la Ierusalim, în sec. X î.Hr.). Sf. Sofia este o imensă basilică, cu baza aproape pătrată (77 x 71,70 m), al cărei interior este împărţit, ca şi la vechile basilici, în trei nave: una centrală, mai mare, cu absida de răsărit a altarului luminată de trei ferestre şi două nave laterale, mai înguste, deasupra cărora se înalţă două etaje de galerii. Deasupra navei centrale se înalţă o cupolă încadrată de două semicupole (la răsărit şi la apus) şi de alte şase cupole mai mici. Măreţia acestei bazilici o constituie cupola centrală, minune arhitectonică, prin mărimea şi înălţimea ei (diametrul de 31 m şi înălţimea de 54 m), încât pare suspendată în văzduh, luminată de cele patruzeci de ferestre ce-i înconjoară baza. Baza e susţinută de patru arcuri puternice, sprijinite pe pilaştri de marmură, aduşi, se crede, din templul Dianei din Efes. În interiorul navei centrale şi la galeriile laterale se află încă peste 100 de coloane de marmură, aduse tot din Efes şi din templul lui Aurelian de la Roma. Pereţii bazilicii sunt acoperiţi cu marmură multicoloră şi mozaicuri de aur, iar mobilierul din fildeş, aur şi argint, împodobit cu pietre scumpe, sculptura artistică masivă, totul contribuind la astmosfera de fast şi strălucire, ce o caracterizează. Aspectul iniţial al acestei biserici s-a schimbat din cauza vicisitudinilor istorice. Ea a avut de suferit în primul rând din cauza unor cutremure care au prăbuşit în 558, cupola centrală, refăcută în 562. Pentru consolidarea zidurilor exterioare i s-au adăugat contraforţi (sec. X). În sec. XV (anul 1453), după cucerirea Constantinopolului de către turci, biserica a fost transformată în moschee. La cele patru colţuri i s-au ridicat minarete, iar pe cupola centrală s-a înălţat semiluna. În interior, peste mozaicuri s-a întins vopsea şi pereţii s-au acoperit cu versete din Coran. În 1847 (sub sultanul Abdulah Medgid), biserica a fost restaurată de arhitectul italian Fossati şi a rămas monument istoric. Stilul bizantin reprezentat în această primă fază (sec. VI) de bazilici cu cupolă, ce păstrează galeriile de deasupra navelor laterale, care vor dispărea în epocile următoare, se limitează acum la Grecia (ex. biserica Sf. Sofia din Tesalonic, Sfinţii Apostoli, Sf. Irina din Constantinopol ş.a.). Arta bizantină va avea o perioadă de decadenţă în epoca iconoclastă (sec. VIII-IX), după care începe a doua ei fază de înflorire, care va ţine până în sec. XII — epoca împăraţilor din dinastiile bizantine ale Macedonenilor şi Comnenilor (867-1057; 1081-1185). Eliberat de orice influenţe din afară, se va dezvolta acum, în epoca a II-a, stilul bizantin pur, dominat de teologie şi monahism. Bisericile vor avea dimensiuni mai mici, păstrând însă vechiul plan de cruce greacă (+) şi lungind braţul răsăritean şi mai ales pe cel de vest al crucii (ţ) pentru lungirea naosului, ieşind astfel din forma de cruce înscrisă în pătrat (ex. Sf. Sofia ş.a.); cupola este înălţată cu ajutorul turlei cilindrice sau poligonale, se înmulţesc cupolele, la faţa bisericii apar arcade, se împuţinează stâlpii din interior, lărgind spaţiul, iar tavanul se înalţă. Se decorează pereţii exteriori (faianţă şi cărămidă aparentă, rozete, brâie), se înalţă contraforturi spre a susţine zidurile apăsate de cupolele grele şi numeroase. Monumente reprezentative din această epocă: Biserica Nouă (Nea basiliki) din Constantinopol, zidită de împăratul Vasile Macedoneanul, replică la Sf. Sofia, zidită de Justinian. Biserica Nea va deveni modelul clasic al bisericii bizantine, servind ca model constructorilor ce vor urma; a fost distrusă de turci după 1453, ca şi alte biserici din Constantinopol, care au fost transformate în geamii. Stilul bizantin specific acestei faze va deveni normativ pentru Ortodoxia răsăriteană, iar în Apus, o capodoperă a acestui stil este biserica San Marco din Veneţia (sec. X-XI). Sicilia va deveni o adevărată provincie a stilului bizantin al acestei epoci, zidindu-se aici biserici în acest stil la: Palermo, Messina, Cefala, insulele Torcello etc. Se construiesc biserici cu cupole şi în Franţa, Rusia, Armenia (sec. XI). A III-a etapă de dezvoltare a stilului bizantin începe după cruciade (sfârşitul sec. XIII), pe timpul împăraţilor bizantini din dinastia Paleologilor şi Cantacuzinilor, până la căderea Constantinopolului (1453). În această etapă, stilul bizantin este adoptat de popoarele ortodoxe din Balcani, căpătând specific regional, prin crearea unor tipuri noi, diverse şi originale (ca la biserica Sfinţii Apostoli şi Sf. Ecaterina din Tesalonic, sec. XIII-XIV, sau de la Muntele Athos, biserica Pantocrator ş.a, iar la San Marco, baptisteriul — Veneţia etc.)
    • STILUL ATONIT, care se dezvoltă în Balcani (la sârbi şi bulgari) manifestă o tendinţă de revenire la stilul bizantin cu forme mai vechi (tradiţionale) caracterizat prin: construcţii de biserici de proporţii mai mici, cu două abside laterale, altar triconic, cupole mici, ridicate pe tambururi înalte şi zvelte, nartex dublu (vezi nartica ), surmontat uneori de un turn clopotniţă de stil romanic şi precedat de un portic; preocupare pentru decorarea faţadelor prin alternarea materialului de construcţie (piatră şi cărămidă), sculpturi la chenarele de la uşi şi ferestre, utilizarea faianţei policrome pentru decorarea zidurilor exterioare (influenţă venită prin turci, de la italieni şi arabi); interioarele sunt şi ele cu decoraţii foarte bogate. Caracteristice sunt: mănăstirea Hilandar din Athos (sec. XIII), bisericile din Serbia: Pavliţa pe Ibar (sec. XIII), Nagoritcino, Matejici (cu 5 cupole), Studeniţa, Lesnovo (toate din sec. XIV), Ravaniţa, Cruşevaţ, Fruşca-Gora — masiv muntos cu 12 biserici mănăstireşti, toate din sec. XIV-XV); în Bulgaria: biserica din Boiana (sec. XIII), Trapeziţa, Târnovo (sec. XIX) ş.a.; vezi Stiluri arhitectonice la bisericile româneşti.
    • STILUL RUSESC, cu specific propriu, este stilul bizantin care, din sec. XIV înainte, suferă puternice influenţe nordice (scandinave) şi orientale (mongole, armene, georgiene şi persane). Se caracterizează prin: mulţimea şi varietatea formelor cupolelor (semicerc, glob, ou, butoi, pară, ceapă etc.) şi a turlelor (late, înguste, înalte, ca minaretele turceşti) ca de ex. Biserica Sf. Vasile din Kremlin, care are 17 turle; decoraţia variată a faţadelor şi acoperişurilor cu ornamente din faianţă, pietre multicolore, zugrăveli frapante (galben, roşu, verde, alb, albastru), sculpturi ornamentale (orientale şi apusene), pilaştri şi brâie pentru decorarea faţadelor etc. Arhitectura bisericească rusă ajunge la apogeu în sec. XVI, când elementele stilului vechi bizantin se contopesc cu influenţe apusene (Renaştere, gotic, baroc). Reprezentative pentru stilul rusesc sunt bisericile: Uspenia (Adormirea) din Moscova (sec. XIV), Blagoveştenski (Blagoveştenia sau Bunavestire) din Moscova, sec. XVI, având 9 cupole; Sf. Vasilii Blajenâi (Sf. Vasile) din Moscova, având 17 turle (sec. XVI), ctitorie a ţarului Ivan cel Groaznic; şi tot în Moscova, Sf. Ioan Bogoslovul (sec. XIV-XV), cu influenţe mongole; vezi Stil arhitectonic bisericesc la români.
  2. STILURI ARHITECTONICE ALE BISERICILOR DIN APUS: basilical, romanic, gotic, Renaştere, baroc, rococo.
    • STILUL BASILICAL (cuv. basilica de la gr. βασιλική — basilichi, care înseamnă locaş împărătesc, de la βασιλεύς, ὁ — basileus = rege, împărat) — este cel dintâi stil arhitectural în care s-au construit bisericile creştine, atât în Răsărit cât şi în Apus. Basilicile erau la păgâni edificii publice în care aveau loc întrunirile cetăţeneşti, politice, judecăţile; asemenea construcţii au servit şi primilor creştini ca locaşuri de adunare, de unde numele de basilica s-a dat şi primelor biserici creştine, începând din epoca lui Constantin cel Mare (sec. IV). Aceste basilici civile aveau forma unor săli dreptunghiulare, lungi. Împărţite în trei secţiuni longitudinale, numite naosuri (nave), despărţite între ele prin coloane, unite la partea superioară prin arcuri longitudinale (arhivolte) sau prin grinzi orizontale (arhitrave, epistylium), de lemn sau piatră, care susţineau plafonul. Nava din mijloc era mai largă şi mai înaltă, iar cele laterale, mai înguste şi mai scunde. Intrarea se făcea printr-un capăt al sălii, iar în celălalt capăt era o încăpere semicirculară (firidă), numită absidă (ἁψίς, ἡ — apsis) sau concha (κόγχη, ἡ — coghi = scoică), în care pe o estradă (ἐξέδρα, ἡ, βῆμα, τό — exedra, vima = un loc mai înalt) se afla tribuna oratorilor, judecătorilor. Elementul decorativ al interiorului îl constituie decorul sculptural al coloanelor. Fiecare coloană se compunea din: baza (soclul), stilobatul sau fusul (corpul principal) şi capitelul. Sculpturile care împodobeau capitelul aparţineau unuia din cele trei stiluri ale artei clasice greceşti şi romane: doric (cel mai simplu, în forma unor ineluşe scobite la bază, şi având deasupra o formă de perinuţă turtită, acoperită cu o placă); ionic (în care sculptura forma două volute sau linii curbe, învârtite în formă de melc); corintic (cel mai împodobit, având forma unui coş înconjurat cu două rânduri de frunze de acant, peste care se arcuiesc două volute). Uneori şi tavanul era sculptat, iar pereţii erau acoperiţi cu picturi în frescă sau mozaic. Pardoseala era din lespezi de marmură în culori diferite ori mozaic cu ornamente geometrice, florale, animaliere. Constantin cel Mare a dăruit creştinilor unele din aceste clădiri, care au fost tranformate în lăcaşuri de cult, făcându-se doar unele modificări: absida semicirculară a devenit locul altarului, iar tribuna oratorilor a devenit cathedra sau jeţul episcopului care prezida adunările de cult, iar în jurul lui au fost aşezate în semicerc scaunele preoţilor coliturghisitori (slujitori ai Sf. Liturghii împreună cu episcopul), formând syntronul sau presbiteriul. Cu timpul altarul s-a despărţit de restul sălii printr-un grilaj, care a devenit catapeteasma (vezi Biserica ). Locul din faţa absidei, mai înălţat, s-a lărgit şi a devenit soleea (v. Solee). Restul sălii a devenit locul credincioşilor, numit naos, iar la capătul dinspre intrare s-a făcut pronaosul (vestibulum) rezervat catehumenilor (vezi catehumeni ). Cu timpul, la partea de la intrare s-a adăugat o încăpere, o tindă numită nartica sau paradis, pentru că pe peretele faţadei de la intrare era zugrăvită icoana lui Adam şi Eva în rai (simbolizând ideea că raiul cel pierdut se regăseşte în biserica lui Hristos). Cu timpul, pe lângă basilicile de origine păgână amenajate în biserici, s-au construit şi basilici creştine, destinate anume ca locaşuri de cult, construite după planul şi forma basilicilor greco-romane, care au dat naştere stilului basilical numit şi stilul vechi creştin în arhitectura bisericească, împrumutând modelul elenistic, basilica creştină nu devine o copie, ci reprezintă rezultatul unei evoluţii care a urmărit etapele de dezvoltare a cultului creştin, adaptându-se nevoilor acestuia, începând din sec. IV; la dezvoltarea noului stil al basilicii creştine au contribuit şi tradiţiile locale, deosebite prin variante arhitectonice şi decorative. Apar astfel două tipuri principale de basilici: unul oriental şi altul occidental. Tipul oriental (în Asia Mică, Armenia, Mesopotamia, Siria, Egipt) se caracterizează prin înlocuirea plafonului drept cu cel boltit, navele laterale au bolte semicirculare, iar uneori nava centrală are o cupolă; se observă tendinţa spre formele rotunde (tip martiryon) — construcţii centrale, rotunde sau octogonale, cu acoperiş boltit, ridicate pe mormintele martirilor în primele veacuri creştine, şi basilici cu cupole (care vor face trecerea la stilul bizantin) având faţada monumentală flancată de două turnuri puternice (de influenţă siriană) şi trecute mai târziu în arhitectura bisericilor apusene. Coloanele din interior s-au transformat în pilaştri masivi de piatră pentru a susţine plafonul greu sau zidurile laterale. Cele mai multe din bisericile creştine din Răsărit au fost distruse (în sec. VII, de arabi şi mai târziu, de turci şi chiar de cruciaţi). Ruinele lor au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice (sec. XIX-XX). Tipul basilical occidental (basilica latină) continuă să păstreze planul longitudinal, cu galerii deasupra navelor; cele mai vechi aveau altarul spre apus şi intrarea spre răsărit, până în sec. V (ca la Santa Maria Maggiore din Roma — datând din sec. IV). Elementul specific basilicilor occidentale este transeptul sau chalcidicul, adică nava transversală (dintre altar şi naos) care atenua lungimea exagerată a edificiului; acest transept dă basilicii forma de T (cruce latină). Absida altarului se măreşte şi sub ea se zidesc cripte funerare. De aceea au fost scoase din altar scaunele clericilor şi aşezate pe solee, care s-a întins spre interiorul naosului. În Italia (la Roma şi Ravenna) s-au păstrat multe din vechile basilici creştine: Sf. Pavel Fuori le Mura (din afara oraşului), din Roma (zidită de Constantin cel Mare, sec. IV, refăcută, în urma unui incendiu, după vechiul plan); Sf. Ioan din Laterna, tot ctitoria lui Constantin şi refăcută (în sec. X, XVIII, XIX); Basilica Sf. Sabina, sec. V, care-şi păstrează aspectul iniţial, ca şi basilica Santa Maria-Maggiore (zidită în sec. IV de papa Liberius şi refăcută în sec. V de papa Sixt III, vestită pentru mozaicurile sale) ş.a. Aceluiaşi tip basilical aparţin şi basilicile din nordul Egiptului (Alexandriei); cele mai vestite sunt basilicile de la mormântul Sf. Mina (martir egiptean, sec. III), la vest de Alexandria, distruse de arabi în sec. VI (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, Stiluri arhit): vezi Biserica .
    • STILUL ROMANIC. Elementele fundamentale ale stilului basilical persistă sub diverse forme şi în sinteze noi, în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi. Stilul romanic, inexact numit romano-bizantin şi latin, este cel dintâi stil de artă propriu al Apusului din Evul Mediu, avându-şi începuturile în Franţa şi nordul Italiei (Lombardia). El s-a format în perioada sec. VIII-XII, fiind rezultat din contopirea vechii arte galo-romane cu influenţe orientale. Arta galo-romană era provenită din arta galilor romanizaţi şi cultura naţională a popoarelor germanice, stabilite în Apus (goţi, alemani, germani, franci, anglo-saxoni). Influenţele orientale au fost aduse în Apus atât de maurii din Spania, cât şi de pelerini, călugări, comercianţi, iar din sec. XI de cruciaţi, care pun în contact cultura apuseană cu cea bizantină şi arabă. Stilul romanic este specific religios, majoritatea construcţiilor aparţinând mănăstirilor, pe lângă marile ordine călugăreşti apusene medievale, ce exercitau în epocă o puternică influenţă asupra tuturor domeniilor de viaţă (filozofie, artă, cultură). Construite pentru a cuprinde mari mulţimi de oameni, bisericile în stil romanic se caracterizează prin dimensiunile lor mari, masivitatea construcţiei, aspect sobru, greoi în exterior, obscur în interior, cu lumină puţină, cu decoraţii fantastice. Unele, ca nişte cetăţi, au ziduri groase, cu creneluri, uşi şi ferestre strâmte (ex. bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, bisericile din Royat, în Franţa, sec. XII). Privind caracterele generale ale acestui stil se observă: plan lipsit de unitate (cruciform, treflat, cu două abside, combinaţie de tip basilical cu tip cruciform), material de construcţie mai ales piatră (rar construcţii din lemn), ziduri masive cu contraforţi, faţada de apus monumentală, ridicată pe soclu înalt, cu trepte înalte, cu portaluri uriaşe, bogat decorate şi flancate de turnuri pătrate sau octogonale (unul fiind clopotniţă). Uneori apare turnul şi deasupra transeptului (a navei transversale) cum e turla de deasupra naosului în bisericile de stil bizantin. Interiorul e împărţit în mai multe nave, delimitate prin coloane cu capiteluri sculptate şi legate între ele prin arcuri semicirculare în jurul altarului, numite deambulatorii. Deambulatoriile sunt flancate din loc în loc de absidiole sau capele razante, unde se păstrează relicve sfinte (moaşte). Pe aceste deambulatorii (coridoare) circulă credincioşii care vin să vadă şi să se închine în absidiole la sfintele moaşte sau oseminte de sfinţi. Cu timpul, navele laterale au tavanul boltit; caracteristic bisericilor apusene, de orice stil, este chorul (o solee mult avansată în naos, vezi solee ). Chorul este ca şi altarul mai înalt decât restul bisericii, pentru că sub el, ca şi sub altar, sunt construite cripte. Un loc important în ornamentaţia interiorului bisericilor apusene îl ocupă sculptura figurativă (animale fantastice, oameni), inspirate din manuscrisele figurate (manuscrise cu miniaturi) bizantine şi apusene. Stilul romanic se numeşte şi stilul arcului rotund, deoarece foloseşte, în construcţie, la legătura dintre coloane, cât şi ca element decorativ (la faţade, galerii), arcul roman (un semicerc perfect). Şi ferestrele, la început mici şi puţine, mai târziu multe şi mari, sunt terminate tot în formă de arc rotund, cu bogate ornamente şi vitralii (din sec. XII). Dintre monumentele reprezentative ale stilului romanic se mai păstrează restaurate, în Franţa: Capela Palatină (biserica palatului lui Carol cel Mare, anul 805), biserica mănăstirii benedictine din Cluny, cea mai mare biserică creştină a epocii (sec. XIII), cu cinci nave, două transepte, altar cu deambulatoriu şi cinci capele razante (distrusă în 1789, în Revoluţia franceză), biserica Saint Germain (Toulouse), Saint Pierre din Moissac etc. În Anglia: Capela Sf. Ioan, a turnului din Londra, biserica din Canterbury, Winchester etc. Asemenea biserici s-au ridicat şi în Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Austria, Spania şi Portugalia (biserica Sf. Iacob, din Santiago, unde se pretinde că se află moaştele Sf. Iacob Apostolul); în Italia (unde stilul romanic s-a dezvoltat mai puţin), avem catedrala din Pisa (sec. XI), biserica Sf. Paul, cu faimosul turn înclinat; Modena, Parma, Florenţa (biserica San Miniato al Monte, sec. XI-XII). Stilul romanic a fost adus de cruciaţi în Răsărit (Cipru, Rodos); ex. Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, reclădită de cruciaţi în sec. XII. Şi la noi în Ardeal s-au construit biserici în acest stil, de către saşii catolici (ex. Catedrala catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, din Cisnădie, Noul-Săsesc, Sebeş etc). În stilul romanic s-au construit şi baptisterii.
    • STILUL GOTIC, ogival, al arcului ascuţit, este un nou stil arhitectural, care apare în Franţa (sec. XII) şi va înlocui stilul romanic târziu, de tranziţie spre gotic, ce se conturase deja în regiunile din nordul Franţei (Ile-de-France), unde se ridicaseră biserici romanice, cu turnuri foarte înalte şi ascuţite. E numit şi stilul german pentru că va atinge apogeul dezvoltării în Germania. În perioada romanică, bisericile cele mai importante erau abaţiile (bisericile marilor mănăstiri ale ordinelor călugăreşti); în gotic sunt catedralele, adică marile biserici din oraşele în care se află o catedră (scaun) sau sediu episcopal. Ele sunt subvenţionate de credincioşii laici, patronate de cler (episcopi) şi de suverani (Plantageneţii, Ludovic cel Pios etc.) şi construite de corporaţiile de meşteri ambulanţi, din care vor rezulta mai târziu acele asociaţii de zidari liberi, ce se vor numi Francmasoni. Specific stilului gotic, ca şi în cel romanic, este planul bisericii în formă de cruce latină (T), dar construcţiile sunt foarte mari; zidurile masive din romanic sunt înlocuite cu ziduri mai subţiri, mai înalte, sprijinite de contraforţi în formă de proptitori înguşti şi înalţi (arcuri butanate), care sprijină greutatea bolţilor. Între ei, în marile catedrale se construiesc capele laterale, cu podoabe de statui şi sculpturi pe zidurile contraforţilor. Ca şi la bazilici, interiorul acestor catedrale gotice e împărţit în mai multe nave longitudinale, delimitate prin şiruri de coloane subţiri, elegante, sau fascicole de coloane. Navele laterale, mai joase decât nava centrală, au galerii deasupra. Impunătoarele faţade ale bisericilor gotice sunt împărţite în registre (zone): trei orizontale şi trei verticale, împodobite cu rozete de piatră, în registrul orizontal de jos al faţadei principale sunt portaluri impunătoare, sculptate şi încununate de frontoane ascuţite, cu turnuleţe piramidale în unghiuri. Sus, deasupra faţadei sunt zidite două turnuri laterale, foarte înalte, în mai multe etaje, în plan pătrat, hexagonal sau octogonal, dintre care unul serveşte drept clopotniţă. Afară de intrarea principală (dinspre apus) sunt şi intrări laterale, pe ambele laturi (sud şi nord). Intrarea de apus e îngrădită de un atrium închis (sau de o curte pavată) unde, în Evul Mediu, se reprezentau misterele religioase. Caracteristic stilului gotic este arcul frânt sau ascuţit (spre deosebire de romanic, unde avem arcul rotund), rezultat din întretăierea a două segmente de cerc şi ogiva sau bolta ogivală, boltă sprijinită pe două arcuri diagonale care se întretaie în punctul de cheie al bolţii. Aceste ogive sunt construite din piatră în relief şi sunt independente de bolta pe care o sprijină. Locul cupolei simple şi joase din romanic îl ia bolta foarte înaltă (atinge 56 m). Arcurile diagonale încrucişate (adică ogivele) care o susţin şi care, fiind împărţite în patru sau mai multe compartimente triunghiulare, sprijinite pe nervuri, ajută înălţarea cât mai sus a bolţilor. Bolţile se termină în vârfuri ascuţite, în formă de săgeată (flèche). În construcţiile gotice dispare nartica de la intrarea faţadei, precum şi criptele de sub chor (pe care le au bisericile de tip romanic), dar se menţin deambulatoriile formate din şiruri de coloane, iar absidele altarului, mai mult poligonale, sunt flancate spre exterior de mici capele. Ferestrele sunt foarte numeroase, largi, terminate în rozetă, împărţite longitudinal prin coloane, având geamuri multicolore (vitralii translucide). Astfel interiorul e foarte luminos. Vitraliile redau o minunată iconografie a sticlei colorate. Suprafaţa zidurilor e redusă de mulţimea ferestrelor, a căror lumină creează impresia de spiritualizare a materiei (ex. catedrala din Chartres-Franţa are 125 de ferestre înalte, 9 rozete mari şi 97 rozete mici şi mijlocii). În ornamentaţia interioară domină sculptura monumentală (statui gigantice, reprezentând figuri umane, uneori fantastice). Sculpturile sunt aşezate în firide, pe faţa zidurilor sau lipite de coloanele de susţinere (andosate). Totul în interiorul acestor biserici e somptuos şi scump: mobilierul (bănci, scaune, confesorii, amvoane), pardoseală de marmură, tapiţerii fine, vase sacre şi odăjdii ornate cu pietre scumpe etc. Unele biserici au colecţii de covoare orientale vechi, de o mare valoare (ex. şi la noi, la Biserica Neagră din Braşov). Stilul gotic cu specificul lui: bolţi ogivale, edificii de mare eleganţă şi echilibru care, învingând greutatea zidurilor, se înalţă spre cer, ca un simbol al aspiraţiilor spre înălţimi ale sufletului omenesc, atinge apogeul în sec. XIV prin marile catedrale din: Amiens, Colonia (Köln), Rouen, Saint-Quentin ş.a. El va evolua însă în acest secol spre forme exagerat de bogate în ornamentaţii exterioare, reducând liniile la sinuozităţile formei de flacără (flamme), de unde denumirea de stil„ flamboyant“, „rayonnant“, căruia goticul îi dă naştere. Dintre cele mai vestite catedrale gotice cităm: La Sainte Chapelle şi Notre Dame din Paris, catedrala de Reims (a încoronării regilor Franţei), catedrala din Rouen, împodobită cu o dantelărie de piatră sculptată în stil „flamboyant“. În Germania, cea mai desăvârşită realizare a stilului gotic este catedrala din Köln (Colonia), din sec. XIII, terminată în secolele următoare, iar turnul de la faţadă, înalt de 166 m, s-a terminat abia în sec. trecut. E inegalabilă prin dimensiunile şi armonia proporţiilor construcţiei, bogăţia, măiestria şi varietatea decorului sculptural şi statuar, în piatră. În Anglia, la Westminster, în Londra, e biserica abaţială (sec. XIV-XV), o capodoperă a stilulu gotic normand. În Cehia sunt catedralele Sf. Agnes şi Sf. Vitus din Praga ş.a. În Italia, reprezentativă e catedrala din Milano (cu faţada terminată abia în sec. XIX), una dintre cele mai mari din lume. Pentru goticul „flamboyant“ este Domul din Milano, a cărui faţadă seamănă cu o pădure de turnuri şi catedrala Sf. Ştefan din Viena (sec. XIV). Construcţii de dimensiuni uriaşe şi opere de artă arhitectonică şi sculpturală monumentală, realizate din materiale scumpe şi costisitoare, catedralele gotice din Apus sunt opera colectivă a generaţii întregi de artişti, fiind construite în decurs de secole.
    • STILUL RENAŞTERII (RENAISSANCE) în arhitectura bisericească are ca model formele simple ale artei clasice greco-romane şi se dezvoltă în Italia în cadrul larg al curentului numit Renaştere, care înfloreşte în sec. XV, pornind din Florenţa, apoi Roma şi Veneţia. Se revine la linia orizontală a vechilor edificii creştine de tip basilical, care se va combina acum cu linia curbă a stilului bizantin şi roman şi se va renunţa la sensul vertical al catedralelor gotice. Planul de construcţie este variat: circular, dreptunghiular, cruciform. Arhitectura bisericilor de tip renascentist de la basilica cu trei nave este de tip cruciform (cruce greacă cu braţe egale, cu navele laterale boltite şi cupolă centrală pe navele de mijloc). Pentru a da cât mai multă lumină interiorului chorul dintre altar şi naos se lăţeşte, nava centrală se măreşte, cele laterale se îngustează, fiind împinse spre zidurile laterale. În centrul edificiului domină o singură cupolă de mari dimensiuni (domul, caracteristic bisericilor Renaşterii). Multe ferestre încheiate în arc rotund, ovale sau pătrate, străpung pereţii cupolei, dând lumină abundentă interiorului bisericii. Faţadele exterioare ale zidurilor sunt acoperite cu marmură sau faianţă colorată; dispar contraforţii şi arcurile butante, iar la faţada principală predomină turnul central (nu cele laterale, ca în gotic). Pictura în ulei, care ia în Renaştere un mare avânt, devine mijlocul decorativ pentru împodobirea interiorului bisericii. Pictura şi sculptura se dezvoltă independent, nu mai sunt acum doar nişte auxiliare ale arhitecturii. Noul stil arhitectonic depăşeşte edificiile religioase care sunt mai puţine decât cele romanice şi gotice. În stilul Renaşterii se construiesc edificii civile (palate, vile, edificii publice etc). Spre deosebire de artiştii rămaşi anonimi ai monumentelor din perioada romanicului sau goticului, artiştii Renaşterii sunt personalităţi marcante, genii universale, ca: Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio şi Michelangelo (pictor, arhitect şi sculptor). În domeniul arhitecturii bisericeşti, monumentul cel mai reprezentativ al artei Renaşterii este marea biserică a Sf. Petru din Roma (construită în sec. XVI, când a fost începută, şi finisată în sec. XVII). A fost patronată de un şir de papi şi realizată de arhitecţi, sculptori şi pictori celebri, ca: Alberti, Bramante, Rafael, Michelangelo, Maderna (care a adăugat faţada la începutul sec. XVII). Are planul unei cruci cu braţe egale, înscrisă într-un pătrat şi dominată de o cupolă gigantică (cu diametrul de 42 m). Braţele crucii se termină cu abside, iar între ele se ridică patru cupole mai mici şi mai scunde. Interiorul, de o bogăţie fabuloasă, este acoperit peste tot cu marmură foarte scumpă. Este cea mai mare biserică din toată lumea creştină: are la bază o suprafaţă de 21000 mp, înălţimea 133 m şi are 25 de altare. Încap în ea treizeci de mii de oameni. Biserici în stil renascentist mai sunt în Roma: Biserica Gesu (a lui Iisus), biserica Sf. Ignaţiu (1689), Tempietto (monument circular, cu cupolă făcută de Bramante), pe locul unde se crede că a fost martirizat Sf. Petru. La Florenţa avem domul (Santa Maria del Fiore, sec. XIV), cu marea cupolă a lui Brunelleschi, adăugată în sec. XV (42 m diametru); capela Pazzi, biserica San Lorenzo şi Santo Spirito, construite de Brunelleschi pe plan basilical, cu plafonul drept, din lemn sculptat, aurit. La Veneţia: bisericile Santa Croce, San Salvatore, San Giorgio Maggiore, Santa Maria dei Miracoli şi Sf. Zaharia; alte biserici în acelaşi stil mai sunt la: Pavia, Mantua, Rimini, Milano (biserica Santa Maria del la Grazie, decorată de Bramante; aici se află vestita frescă „Cina cea de Taină“ a lui Leonardo da Vinci). În Franţa, unde, ca în tot nordul Europei, domină goticul, până spre sfârşitul sec. XVI, sunt biserici în stil renascentist la Luneville, Nancy, biserica Saint-Louis (Versailles), catedrala din La Rochelle ş.a. În Germania, biserica Sf. Mihail din München, biserica iezuiţilor din Köln (sec. XVII).
    • STILUL BAROC, generat de excesul de ornamente, în care degenerează stilul Renaşterii ca stil arhitectonic bisericesc, numit şi stilul iezuit (fiindcă a fost cultivat de călugării iezuiţi), îşi ia numele de la cuvântul spaniol barrueco (scoică, perlă asimetrică), adică ciudat, neobişnuit. Acest stil a apărut în Italia ca o reacţie religioasă împotriva stilului profan al Renaşterii, reacţie dirijată de autoritatea Bisericii Catolice. Barocul a căutat să dezvolte formele clasice din Renaştere şi să le amplifice: edificii monumentale, cu faţade fastuoase, turnuri duble, cupole înalte şi diforme, ferestre cu forme neregulate etc. În interior se lărgeşte nava centrală, iar cele laterale aproape dispar, în pictură se renunţă la temele predilecte ale Renaşterii, teme profane şi păgâne (nuduri şi motive mitologice); ornamentaţia devine în baroc excesivă: cu coloane răsucite, spiralate, ornate cu figuri fantastice, volute etc. Se îndoiesc liniile drepte, se arcuiesc cele ovale, bogăţia de ornamente acoperă toate suprafeţele, astfel încât edificiile devin mai mult pretexte pentru conglomerate de ornamente bizare. Luxul şi bogăţia interiorului impresionează prin risipa de aur, argint, brocarturi şi mătăsuri. Artiştii reprezentativi ai barocului sunt: arhitecţii Borromini, Bemini, Longhi, Sardi etc, pictorul Caravaggio (+1610). Monumente religioase în stil baroc întâlnim în diverse ţări ale Europei: în Italia, la Roma — biserica Santa Agnese (Borromini), capelele Sf. Andrei-Quirinal şi Sf. Cecilia, la Florenţa — biserica Santa Maria-Novella ş.a; în Franţa — biserica Sf. Gervais şi Saint-Paul (Paris) etc; în Germania — biserica Sf. Gaetan din München, catedrala din Passau; în Austria — domul din Salzburg ş.a.; în Elveţia — biserica iezuiţilor din Lucerna; în Spania — biserica Sf. Andrei din Valencia; în Rusia — biserica Arătarea Domnului din Leningrad (1761); în Belgia; în Olanda (Namur) etc.
    • STILUL ROCOCOeste o ultimă formă a barocului exagerat din a doua jumătate a sec. XVIII. Îşi ia numele de la franţuzescul rocaille = scoică, adică rotund, încărcat (numit şi stilul perucă). Apare în Italia, dar va fi mult cultivat în Franţa, mai ales în epoca regilor Ludovic al XIV-lea şi al XV-lea, de unde şi denumirea de stil Louis quatorz şi Louis quenz. Liniile drepte sunt înlocuite cu linii curbe, cercul cu ovalul. Este o artă feminizată, cu accente pe amănuntele şi rafinamentul decorului, rezultat al fanteziei şi al capriciului personal al artistului. Arhitectura nu mai are aproape nimic religios, edificiile semănând prea puţin a biserici. Stilul rococo se manifestă mai ales pe plan laic (palate, mobilier, tapiţerii, decoraţiuni) şi doar câteva biserici: Sf. Magdalena (sec. XVIII) la Roma, de arhitectul Sardi, biserica Annunzziata şi Sf. Clara din Neapole, biserica iezuiţilor din Veneţia ş.a.; în Franţa, Oratoriul din Avignon, Capela palatului din Versailles; în Germania, biserica Sf. Fecioară (Freuenkirche din München) şi Hofkirche din Dresda, biserica din Münster, Würzburg ş.a. Bisericile se remarcă prin eleganţa şi bogăţia decorului, mai ales la faţade.
    • STILUL NEOCLASICIST în arhitectură, apare ca un aspect al Renaşterii târzii, în arta Apusului, ca şi stilul baroc şi rococo. Neoclasicismul se manifestă însă ca o reacţie împotriva formelor bizare şi artificiale, în care barocul şi rococoul înecaseră puritatea stilului iniţial al Renaşterii sec. XV-XVI. Manifestând o admiraţie excesivă pentru arta clasică păgână şi spre deosebire de Renaştere, care recreează arta antică, neoclasicismul nu va face decât s-o copieze fidel. Bisericile de stil neoclasic seamănă cu templele antice (coloane, linii drepte), transeptul lipseşte, iar absida altarului îşi reia forma clasică de semicerc (ca în basilicile păgâne şi creştine din antichitate). În interior bolţile sunt decorate cu basoreliefuri şi picturi în frescă. Neoclasicismul a dat opere de arhitectură religioase şi laice. Din Franţa, unde a apărut, s-a răspândit în tot Apusul. Un monument religios reprezentativ este biserica Sainte-Genevieve din Paris, construită în a doua jumătate a sec. XVIII, ca un templu grec, cu coloane şi cupolă înaltă de 80 m, transformată în timpul Revoluţiei franceze în Panteon naţional sau mausoleu. Aici sunt îngropate personalităţile ilustre ale Franţei. Neoclasicismul va reveni la tipul cel mai pur al artei creştine antice, stilul basilical, în care se vor construi în Franţa numeroase biserici (Sainte Madelein-Paris, Saint Germain-an-Laye), Saint Louis din Maçon (Belgia) etc.
  3. STILUL ARHITECTONIC BISERICESC ÎN SEC. XIX-XX. STILURI MIXTE, ECLECTICE, COMPOSITE, rezultat al combinării în acelaşi monument a elementelor diverse, luate din toate stilurile şi formele trecutului, ducând la o mare varietate arhitectonică. Ex. bisericile Sacré-Coeur din Paris şi Westminster (Anglia) sunt contruite în stil compozit romano-bizantin. În Germania secolului XIX s-a manifestat tendinţa de revenire la formele pure ale vechilor stiluri arhitectonice bisericeşti în vremea domniei lui Ludovic I, regele Bavariei, care a construit, la München, capitala regatului său, patru biserici în cele patru stiluri: basilical (Sf. Bonifaciu), bizantin (biserica Tuturor Sfinţilor, în palatul regal), romanic (biserica Sf. Ludovic, a Universităţii) şi gotic (biserica parohială din cartierul Au). Aceste biserici au fost construite cu scopul de a servi ca modele pentru bisericile viitoare. Astăzi, folosirea noilor materiale de construcţii bisericeşti, ca cimentul şi betonul-armat, au dus la unele construcţii bisericeşti cu totul diferite de tradiţia acestor edificii (la care se folosea, în trecut, cărămida, piatra, lemnul), realizându-se biserici cu aspecte bizare ca de ex. Notre-Dame din Raincy, în Franţa sau biserica zgârie-nori din New-York, cu 8 etaje, cu 5 capele, zeci de camere pentru conferinţe, bibliotecă, muzeu şi toate dependinţele necesare confortului cotidian; un exemplu de modernism în arhitectonica eclesiastică este şi biserica confesiunii calvine din Bucureşti sau, în Franţa, lângă Lyon, la Cede, biserica ridicată de arhitectul francez Le Courbet ş.a.
  4. STILURI ARHITECTONICE BISERICEŞTI PE PĂMÂNT ROMÂNESC sunt reprezentate, de-a lungul timpului, de toate tipurile, începând cu stilul basilical din epoca paleocreştină (sec. IV) şi sfârşind cu stilul bizantin, în diferitele lui forme, incluse în arhitectura bisericilor româneşti. Primele biserici creştine, ale căror urme (temelii, resturi de ziduri etc.) descoperite prin săpături arheologice, atât pe pământul Dobrogei (Sciţia Minor), cât şi în alte părţi ale ţării (la Sucidava, lângă Celei-Oltenia, la Morisena, azi Cenad, în Banat) au tipul basilical elenistic, cu trei nave de mici dimensiuni, construite din piatră, având uneori şi anexe (baptistere, cripte sau gropniţe, diaconicoane etc); erau biserici parohiale sau cimiteriale. Au fost distruse de avari (sec. VII), o dată cu cetăţile în care s-au aflat (Tomis-Constanţa, Callatis-Mangalia, Axiopolis lângă Cernavodă, Histria Tropaeum Traiani-Adamclisi, Dinogeţia-Igliţa, jud. Tulcea, Noviodunum-Isaccea ş.a.). În Dobrogea s-au păstrat şi cele mai vechi biserici de stil bizantin, datând din epoca în care Dobrogea era încadrată ca un ducat al imperiului bizantin (sec. X ş.a.). Din sec. X datează urmele unor bisericuţe săpate în masivul de cretă de la Basarabi, bisericuţa cimiterială de plan pătrat şi cupolă din fosta cetate romano-bizantină, (azi satul Garvăn-Tulcea) şi biserica de la Cetăţuia (lângă Niculiţel-Tulcea), cea mai veche biserică cu plan treflat descoperită la noi (din sec. X-XI), descoperite prin deceniul şapte al secolului nostru. Din sec XIII s-au păstrat resturi de biserici de tip protobizantin (bizantinul cel mai simplu), construite din piatră şi cărămidă, cu formă dreptunghiulară, despărţite în pronaos, naos şi absida altarului (două bisericuţe, la Turnu Severin). În epoca de început a organizării statelor feudale româneşti (sec. XIII-XIV) se construiesc la noi, sub influenţa catolică, câteva biserici de tip romanic şi gotic (biserica de tip gotic, catolică, la Câmpulung-Muscel şi la Turnu Severin, iar de tip basilical romanic, biserica ortodoxă din Câmpulung, care se află sub actuala biserică a lui Negru Vodă şi în care sunt îngropaţi primii Basarabi). Organizarea statului şi Bisericii (sec XIV) în Şara Românească, consacră definitiv stilul bizantin ca stil oficial de artă a Bisericii româneşti (organizată ca mitropolie la 1359, sub directa dependenţă de Patriarhia ecumenică din Bizanţ). Influenţa Bizanţului se va exercita direct, prin meşteri aduşi de la Constantinopol, şi indirect, prin meşteri veniţi din regiunile ortodoxe sud-dunărene — Bulgaria, Serbia, Muntele Athos sau din Orient — Armenia, Turcia. De tip bizantino-constantinopolitan (bizantinul cel mai pur) avem biserica de zid (piatră şi cărămidă) Sân-Nicoară şi biserica Sf. Nicolae Domnesc, păstrate până azi în Curtea de Argeş, construite înainte de 1352. Prin masivitatea şi soliditatea construcţiei şi prin frumuseţea frescelor (multe din sec. XVI) biserica Sf. Nicolae Domnesc este monumentul cel mai valoros al artei bizantine din ţara noastră şi cea mai veche dintre bisericile româneşti, păstrate în forma originară. Cuceririle turceşti din Balcani vor face ca influenţa bizantină să nu mai poată pătrunde la noi în mod direct, ci prin intermediul Serbiei şi Bulgariei, unde se creaseră importante monumente bizantine, dar cu adaptări locale. Astfel, vor începe să apară pe teritoriul ţării noastre biserici de tip sârbo-bizantin, cum sunt: Vodiţa, zidită de Nicodim la 1370, azi doar ruine, Tismana, refăcută în sec. XVI, XVIII, XIX, Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, 1386, restaurată şi cel mai bine păstrată, ca şi Brădet şi Cotmeana, din aceeaşi epocă. Specificul stilului sârbo-bizantin este sistemul de acoperire a naosului, unde bolta principală (turla şi cupola) se sprijină pe patru arcuri mari (două longitudinale şi două transversale), având pilaştri de susţinere adosaţi, adică lipiţi de ziduri, degajând astfel tot spaţiul din naos, spre deosebire de biserica de stil purbizantin, Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, la care stâlpii ce susţin bolta se află în interiorul naosului, nu adosaţi. Sistemul de adosare va fi de acum generalizat în construcţia bisericilor româneşti. Influenţe sârbo-bizantine, amestecate cu influenţe de origine turcească, armeană şi georgiană vor apărea la două monumente din Şara Românească: mănăstirea Dealu şi vestita biserică a lui Neagoe Basarab (1512-1521) de la Curtea de Argeş, zidită pe locul vechii catedrale mitropolitane (din sec. XIV). Biserica mănăstirii Curtea de Argeş a fost restaurată în a doua jumătate a secolului XIX, de arhitectul francez Lecomte du Nouy. Ca bisericile de tip sârbo-bizantin, ele au plan treflat, dar au extins pronaosul care, foarte lărgit la Curtea de Argeş, a devenit gropniţă domnească. Această biserică este un monument unic, singular în întreaga arhitectură românească şi răsăriteană, atât prin masivitatea şi silueta ei zveltă, cu turlele răsucite, cât, mai ales, prin bogăţia ornamentelor exterioare, formate din panouri cu rame de marmură, brâu median, rozete, cornişe, toate sculptate cu felurite motive, mai ales florale. Prin filieră atonită (Sf. Munte) se exercită o ultimă fază a influenţei bizantine indirecte asupra arhitecturii bisericeşti româneşti, în vremea lui Neagoe Basarab, care a zidit două monumente de tip atonit: biserica mănăstirii Snagov (1517), zidită pe locul alteia mai vechi şi fosta catedrală mitropolitană din Târgovişte (dărâmată şi înlocuită cu alta de către Lecomte du Nouÿ). Stilul atonit, combinaţie de stil constantinopolitan şi sârbesc, se concretizează, în biserica mănăstirii Snagov, prin păstrarea pilaştrilor care susţin bolta naosului, în interiorul naosului (pur bizantin, ca la Sf. Nicolae Domnesc), dar adoptă planul treflat al bisericilor de tip sârbo-bizantin şi manifestă tendinţa de înmulţire a turlelor. Noul stil atonit se vede aici şi în pronaosul în formă de pridvor deschis la început, dar închis ulterior şi transformat în pronaos. Acest pronaos are, în mijloc, ca şi naosul, patru stâlpi puternici care susţin o turlă tot atât de mare ca şi cea de pe naos. Peste absidiolele altarului (proscomidiar şi diaconicon) se ridică două turle mai mici. După Neagoe Basarab, în tot cursul secolului XVI, se constituie, în arhitectura bisericească din Şara Românească, o şcoală care se va dezvolta.
    • STILUL VECHI ROMÂNESC sau MUNTENESC. Este o şcoală de meşteri constructori, decoratori, care nu mai copiază modele străine, ci, pornind de la vechile construcţii din ţară, transformă elementele străine într-un spirit nou, adaptat gustului, posibilităţilor şi condiţiilor locale. Ca urmare, se ridică biserici de mici dimensiuni, mai mult la ţară, şi ctitorii boiereşti. Ele au, în general, plan treflat, de tip sârbesc, mai rar dreptunghiular sau cruciform, pronaos cu o turlă, despărţit de naos prin zid, cu o uşă sau prin coloane, au naos cu turlă şi altar semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole (proscomidiar şi diaconicon). Element nou, la început, este pridvorul cu arcade deschise. Ca decor exterior: brâul median, care încinge toată biserica şi desparte suprafaţa faţadelor în două registre decorate cu panouri terminate în arcade; alternanţa fâşiilor orizontale de cărămizi aparente cu fâşii de cărămizi tencuite, care înlocuiesc piatra, formând compartimente dreptunghiulare, prin cărămizi aparente, netencuite, aşezate vertical, din loc în loc (câte una sau două, alăturate). Câteva dintre bisericile mai importante din sec. XVI, zidite în stil românesc sunt: biserica Curtea Veche din Bucureşti, ctitorie a lui Mircea Ciobanul, înainte de 1559, bolniţa mănăstirii Cozia (1542, zidită de Radu Paisie), biserica Mărcuta din Bucureşti (sfârşitul sec. XVI, 1588-1592) cu unele modificări ulterioare. Cea mai frumoasă dintre acestea este biserica fostei mănăstiri Mihai-Vodă, din Bucureşti (ctitorie a lui Mihai Viteazul, 1591), la care frumuseţea sculpturală a faţadelor reprezintă chintesenţa supremă a formelor decorative, folosite până atunci. Alt aspect al stilului arhitectural vechi românesc îl reprezintă bisericile zidite în epoca lui Matei Basarab: tip nou de biserici, cu plan simplu, dreptunghiular (mai rar trilobat), format din naos (fără turle) cu o singură absidă poligonală (la altar), o singură turlă-clopotniţă pe bolta pronaosului (cu scară) şi pridvor deschis, susţinut de coloane circulare sau octogonale. Biserici reprezentative pentru acest stil, în sec. XVII: Arnota (1633), Brebu şi Călineşti (Prahova), Plumbuita (lângă Bucureşti), Polovragi (Vâlcea), Goleşti-Argeş ş.a. Deosebită este biserica Stelea din Târgovişte (zidită de Vasile Lupu, 1645) la care se îmbină elementele munteneşti cu cele moldoveneşti (turle cu duble baze, dintre care una stelată, sistem dublu de arcuri pentru sprijinirea turlelor, nervuri de piatră în formă de funie răsucită, chenare cu baghete încrucişate la uşi şi ferestre, tendinţă de înălţare), caracteristici ce vor fi adoptate şi de alte biserici muntene ulterior. Între 1656-1659 se zideşte biserica mitropolitană din Bucureşti, azi catedrală patriarhală (plan treflat, pronaos lărgit cu 12 stâlpi de susţinere, patru turle, pridvor deschis sprijinit de stâlpi din zid, restaurată în 1960). Stilul românesc cunoaşte o nouă dezvoltare, în a doua jumătate a sec. XVII, prin ctitoriile boierilor Cantacuzini: biserica mănăstirii Cotroceni (demolată), biserica Doamnei, Colţea (toate din Bucureşti), biserica mănăstirii Sinaia, Filipeştii de Pădure-Prahova, Fundenii Doamnei, lângă Bucureşti etc. Acestea se disting prin decoraţia interioară sporită, ca şi în exterior, unde se remarcă o bogată ornamentaţie la coloanele din pronaos şi pridvor, şi chenarele de la uşi şi ferestre. În acest nou aspect evoluat artistic al stilului românesc, se află premizele unui nou stil românesc, numit: STILUL BRÂNCOVENESC.
    • STILUL BRÂNCOVENESC. El înfloreşte sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi reprezintă maturizarea şi desăvârşirea stilului autohton, în arta construcţiei bisericeşti. Ctitoriile brâncoveneşti au plan triconic, cu turla-clopotniţă pe pronaos, pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi frumos sculptaţi şi se remarcă prin armonia şi eleganţa proporţiilor, cu multe podoabe sculpturale de influenţe apusene, ale stilului Renaşterii. Reprezentative sunt bisericile: Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (1707, refăcută în sec. XIX şi XX), Mănăstirea Hurezi, cu întregul complex arhitectonic (1691 şi restaurată ultima dată în a doua jumătate a sec. XX), Biserica palatului de la Mogoşoaia (1688, restaurată). După Brâncoveanu, se vor construi şi alte biserici în acelaşi stil, ca: biserica mănăstirii Antim din Bucureşti (ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul, +1716), mănăstirea Văcăreşti (ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, 1716-1722), biserica Creţulescu din Bucureşti (1722), biserica Stavropoleos (1724-1730), Bucureşti. Deşi sec. XVIII va însemna o epocă de recesiune economică şi socială pentru Şările Române, datorită situaţiei politice grele (epoca fanariotă) şi care se va resimţi şi în domeniul artei bisericeşti, totuşi în acest secol se vor mai ridica locaşuri bisericeşti apreciabile. Planul de construcţie dreptunghiular sau treflat păstrează noua evoluţie arhitectonică din Muntenia, remarcată în sec. XVII: aceleaşi construcţii de dimensiuni mai mici (mai ales în mediul rural), dar just şi elegant proporţionate, cu forme şi colorit de bun gust în decorul interior şi exterior; se remarcă pronaosul lărgit cu turnul de clopotniţă, pridvor deschis pe stâlpi, faţade decorate cu brâu median, arcade, panouri dreptunghiulare ori medalioane, formate din cărămizi aplicate în tencuială. Asemenea biserici s-au ridicat, în sec. XVIII, numeroase în Bucureşti: Biserica Scaune, Mântuleasa, Sf. Elefterie-vechi, Batistei, Sf. Ştefan ş.a., precum şi în alte localităţi din ţară: schitul Balamuci (lângă Căldăruşani), Sf. Îngeri (Argeş), Toţi Sfinţii (Rm. Vâlcea) ş.a. În sec. XX se remarcă în arhitectura bisericească o evidentă decadenţă artistică.
    • STILUL MOLDOVENESC este, în arhitectura bisericească, un stil compozit, care a rezultat din elementul autohton (la început mici bisericuţe de lemn, mai târziu de piatră şi zid) peste care se suprapun influenţa bizantină şi influenţe apusene (romanic şi gotic). Influenţa bizantină se reflectă în planul predominant treflat sau dreptunghiular, împărţirea interioară şi elemente de decor exterior. De la gotic au venit contraforţii care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolţilor, înălţimea bisericilor, elemente decorative cu sculptură în piatră la chenarele uşilor şi ferestrelor ca şi la pietrele de la morminte, forma acoperişurilor, turlelor şi clopotniţelor. În stilul moldovenesc se văd şi influenţe armeneşti (mai puternice decât în Muntenia) în liniile arcurilor înclinate, elemente de decor exterior, tendinţa de înălţare şi strâmtare a turlelor. Cele mai vechi biserici moldoveneşti de zid păstrate până azi sunt din epoca întemeierii Moldovei (sec. XIV): Sf. Nicolae (Rădăuţi), probabil ctitorie a lui Bogdan, întemeietorul Moldovei (1359) şi Sf. Treime din Siret (probabil ctitoria lui Laţcu-Vodă). Biserica Sf. Nicolae (Rădăuţi) are plan basilical cu trei nave longitudinale şi cu galerie continuă, deasupra celor laterale (influenţa stilului romanic); are arcuri încrucişate la cadrele uşilor şi ferestrelor, iar zidurile sprijinite de contraforţi (influenţa gotică), şi e împărţită în pronaos, naos, altar (influenţa bizantină). Sub Alexandru Lăpuşneanu (sec. XVI) i s-a adăugat un exonartex (pridvor închis). Biserica Sf. Treime din Siret are plan treflat, pronaos îngust, dreptunghiular, acoperit cu boltă semicilindrică şi naos acoperit cu calotă sferică. Dintre bisericile zidite de Alexandru cel Bun (prima jumătate a sec. XV), ca: Moldoviţa Veche, Sf. Nicolae din Poiana Siretului şi vechiul Humor, nu se mai păstrează decât ruine, ele fiind înlocuite cu stiluri noi. Epoca lui Ştefan cel Mare (a doua jumătate a sec. XV şi începutul secolului XVI) aduce maturizarea stilului moldovenesc, care se remarcă pintr-un sistem propriu local, de supraînălţare a bolţilor (turlelor) prin suprapunerea arcului încrucişat şi prin bazele înstelate de la exteriorul turlelor, prin bogatul decor extern al faţadelor (încrustate cu ceramică, piatră, cărămidă). Putna, prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare, zidită în stil moldovenesc (1466-1484), nu mai păstrează azi nimic din prima ei formă, fiind restaurată fundamental în sec. XVII-XVIII. Bisericile construite în sec. XV şi rămase în forma originară până azi au planuri şi forme de construcţie foarte variate: unele de tipul vechi romanic (plan drept, fără abside şi fără turle), ca Sf. Nicolae-Rădăuţi, Dolheşti, Bălineşti (zidită de logofătul Tăutu), Volovăţ (zidită de Ştefan cel Mare); altele au plan treflat (trilobat), cum sunt Sf. Treime din Siret sau Vechea Moldoviţa; iar altele adaugă la acest plan o turlă pe naos, ca Pătrăuţi, Sf. Ilie din Suceava, Voroneţ, Popăuţi, Sf. Gheorghe din Hârlău (cel mai reprezentativ monument din epoca lui Ştefan cel Mare, mai ales prin frumuseţea faţadelor). Tot din sec. XV avem biserici al căror tip de construcţie îmbină un stil mixt: dreptunghiular şi trilobat, fără turle la exterior, dar cu calote în interior şi mici abside scobite în grosimea pereţilor laterali ai naosului, cu arcuri şi console în trepte şi unele arcuri piezişe. Deosebită e biserica mănăstirii Neamţ (1497), cu plan treflat alungit prin adăugirea exonartexului (pridvor închis) la vestul pronaosului şi a unei încăperi între pronaos şi naos (unde se află gropniţa mormintelor ctitorilor). Gropniţa se regăseşte şi la biserica din Dobrovăţ (1504). Stilul moldovenesc evoluează în sec. XVI, atingând apogeul sub domnia lui Petru Rareş. Se realizează un nou tip de biserici, toate având gropniţa, ca la Neamţ, şi în plus, vor adăuga tainiţa (camera tezaurului), deasupra gropniţei. Elementul nou este acum şi pridvorul deschis (la intrarea spre vest) şi pictura exterioară, în locul decorului sculptural al faţadelor. Astfel se realizează monumentele unice în arta bisericească a Răsăritului, cum sunt bisericile mănăstirilor: Probota, Humor, Moldoviţa (toate din prima jumătate a secolului XVI), Suceviţa (ctitoria Movileştilor, 1582-1584) ş.a. În sec. XVII se suprapune o influenţă orientală (armeană, arabă, caucaziană), venită prin Rusia şi care se va reflecta în splendidele decoruri exterioare, sculptate în piatră, de la mănăstirea Dragomirna (ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca, 1609) şi la biserica Trei Ierarhi (Trisfetitele) din Iaşi (ctitoria lui Vasile Lupu, 1639). Asemenea influenţe se remarcă şi la alte biserici: Solea (zidită de Ştefan Tomşa), Bârnova (din Iaşi) şi Cetăţuia (ctitoria lui Duca Vodă), toate din sec. XVII. Totuşi se observă începutul unei decadenţe a stilului moldovenesc încă de la sfârşitul sec. XVI datorită influenţelor munteneşti (se înlocuieşte zidul despărţitor dintre pronaos şi naos cu o triplă arcadă, sprijinită pe doi stâlpi, se măresc ferestrele din naos şi altar, ca la bisericile: Galata (1584, zidită de Petru Şchiopul), Aroneanu (din Iaşi), Barnovschi (1624, Iaşi), biserica mănăstirii Secu ş.a. Vechiul stil moldovenesc începe să se altereze de pe la jumătatea sec. XVII datorită unor influenţe venite din Apus: neoclasic (faţada de la Golia), baroc, muntenesc (evidente în decorul exterior). Spre sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, influenţe ale stilului neoclasic, aduse la noi prin intermediul Rusiei, dau naştere câtorva biserici, ca: Rotunda, din Leţcani (1793), cu naos de formă rotundă, Sf. Spiridon (Iaşi) şi Frumoasa (Iaşi). În sec. XIX şi XX se ajunge aproape la dispariţia vechiului stil românesc în arhitectura bisericească, datorită puternicelor influenţe occidentale şi ruseşti (evidente în Moldova), în tendinţa de înmulţire a turlelor cu linia cepiformă (sub formă de bulb de ceapă). Se restaurează, denaturându-se stilul originar, valoroase monumente de artă (Tismana, Arnota, Antim, Sf. Spiridon din Bucureşti, Bistriţa-Oltenia, Curtea de Argeş, Trisfetitele-Iaşi. O tendinţă de restabilire a stilului autentic este însă evident în restaurarea altor monumente reprezentative, ca: Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, Cozia, Snagov, Mihai Vodă şi Curtea Veche din Bucureşti, biserica mănăstirii Dealu, catedrala patriarhală din Bucureşti şi mare parte din bisericile lui Ştefan cel Mare (Moldova). Revenirea la vechile tradiţii ale arhitecturii clasice bizantine ale stilului autentic moldovenesc şi brâncovenesc (Muntenia) se observă în construcţiile noi de catedrale şi biserici (ex. catedralele din Sibiu, Tg. Mureş, catedrala din Constanţa, Sf. Elefterie Nou şi Sf. Vineri-Griviţa, din Bucureşti).
    • STILUL ARHITECTONIC BISERICESC DIN TRANSILVANIA. Condiţiile istorico-politice specifice Transilvaniei, care a trăit veacuri de dominaţie străină, au împiedicat aici dezvoltarea unei arte arhitectonice ortodoxe, în măsura în care aceasta s-a manifestat în Moldova şi Şara Românească. De aceea, bisericile de zid mai puţin impunătoare, au suferit în mai mare măsură influenţa stilurilor apusene (romanic, gotic), specifice bisericilor catolice şi protestante de pe teritoriul Transilvaniei. Biserici de piatră care s-au păstrat şi care datează din sec. XIII — XIV (sau mai vechi) sunt: biserica din Densuş-Haţeg (cu plan bizantin dar cu turla de pe naos pe bază cubică de tip romanic, susţinută de patru stâlpi de piatră, aşezaţi în mijlocul naosului şi legaţi prin arcuri centrate; bisericile din Strei, Sântă Măria Orlea (azi calvină), Seghişte, Remetea (Beiuş), cu plan de navă dreptunghiulară, altar semicircular cu boltă cu nervuri, naos cu boltă semicilindrică (pe faţada de apus a bisericii se înalţă turnul clopotniţă, de tip romanic, cu influenţe gotice). În a doua jumătate a sec. XIV, ucenicii lui Nicodim, veniţi din Şara Românească, ridică biserica mănăstirii Prislop, cu plan treflat (turlă pe naos). Bisericile din sec. XIV-XV: Zlatna, Ribiţa, Crişcior, au evidente influenţe romanice şi gotice (turn clopotniţă la faţada de apus, plan dreptunghiular romanic, contraforţi, nişe, cadre de uşi şi ferestre cu chenare în arcuri ascuţite (gotice). Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, cu influenţe bizantine (plan treflat în formă de cruce greacă) are influenţă romanică (turn clopotniţă, pe faţada de vest). Stilul moldovenesc treflat se vede aici numai la biserica zidită de Ştefan cel Mare la Vad, Feleac (lângă Cluj); influenţe muntene apar în stilul bisericilor înălţate în sudul Transilvaniei de domni ai Şării Româneşti (Şchei-Braşov, Zărneşti, Geoagiu, Poiana Mărului, Sâmbăta, Făgăraş, ctitorii brâncoveneşti din sec. XVII-XVIII). Dar bisericile mai numeroase şi caracteristice pentru arhitectura religioasă a românilor din Transilvania sunt bisericile de lemn. Dintre acestea puţine s-au mai păstrat din sec. XIII-XIV (Ieud-Maramureş — 1364, Apşa de mijloc — 1400), cele mai multe datând din sec. XVII-XVIII. Construite din lemn tare (stejar, tisă etc), ele sunt înălţate pe temelii de piatră şi aşezate pe coline. În general de mici dimensiuni, au planul de construcţie dreptunghiular (adesea treflat), cu o singură navă despărţită transversal în naos şi pronaos (tindă) iar la răsărit altarul (o absidă mai îngustă decât nava, de formă pătrată sau poligonală). Pronaosul are tavan drept, iar naosul un tavan în formă de boltă semicirculară. La intrare, fie la vest, fie la sud se află un fel de portic deschis, iar acoperişul, în două pante din şindrilă, e foarte înalt şi cu streşini joase şi largi, protejând ferestrele şi pereţii. Specificul bisericilor de lemn îl constituie turnul-clopotniţă de foarte mare înălţime, aşezat pe pronaos şi înălţat spre cer ca o săgeată, semănând cu turnul unei catedrale gotice. Cele mai deosebite dintre aceste biserici se pot vedea la: Fildul de Sus, Bârsana, Cuhea (Bogdana), Ieud, toate în Maramureş; în vârful turnului se află o cruce înfiptă într-unul sau mai mulţi bulbi de metal. Turnurile au influenţe gotice, dar ele reprezintă o realizare a artei populare în construcţii, prin adaptarea artei străine la planul local. Biserici de lemn se află şi în alte regiuni ale ţării (Oltenia, Muntenia, Moldova). O asemenea biserică strămutată din Maramureş se află şi la mănăstirea de la Techirghiol, jud. Constanţa. Bisericile de lemn din celelalte regiuni ale ţării, în general, sunt lipsite de turnul clopotniţă şi sunt de mici dimensiuni.


Site-ul - Sfinţii Închisorilor
„Să ne cunoaştem trecutul!“
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact