(gr. ἑορτή, ἡ — eorti; lat. feria, festum, festivitas, solemnitas, slv. prazdnic)

— cuvânt de origine latină (servstoria, de la servare = a păstra, a respecta). În calendarul creştin ortodox, sărbătorile sunt marcate cu semne tipiconale prin care se arată gradul sărbătorii: cele notate cu cruce roşie sunt sărbători mari, cu „ţinere“, adică nu se lucrează în aceste zile, iar cele fără ţinere se notează cu o cruce neagră. Zilele de sărbători se deosebesc de zilele de rând, pentru că în ele se săvârşeşte Sf. Liturghie în biserici (unde participă credincioşii) şi în mănăstiri, unde se face serviciul divin în fiecare zi; în sărbători, slujbele sunt mai dezvoltate, mai solemne decât în celelalte zile. Sărbătorile sunt acele zile sfinte în care biserica comemorează fapte deosebite din istoria mântuirii, ca: Naşterea Mântuitorului, Învierea etc. şi a persoanelor sfinte mai importante (Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul şi sfinţi dintre cei mai importanţi şi mai veneraţi de credincioşi: Sf. Nicolae, Sf. Petru şi Pavel, Sf. Gheorghe ş.a.). Sărbătorile religioase sunt vechi ca şi religia şi au existat la toate popoarele ca o formă de manifestare cultică. Lumea greco-romană, în cadrul căreia s-a născut creştinismul, avea sărbători (feriae), zile anumite consacrate cultului public al zeilor, când activităţile obişnuite se suspendau iar credincioşii mergeau la temple şi altare pentru a îndeplini ceremoniile rituale, tradiţionale; în afară de aceste sărbători publice erau şi sărbători private, familiale (ex. cultul strămoşilor, numiţi „Manes, Larii şi Penaţii“), ale căror ceremonii se săvârşeau în interiorul locuinţelor. Unele sărbători aveau caracter naturist, ca neomeniile (pentru „luna nouă şi începutul anului“); altele aveau caracter agrar sau câmpenesc (legate de solstiţii şi echinocţii); altele aveau caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste sau fericite din viaţa publică). Evreii aveau în afară de sărbătoarea săptămânală a „sabatului“ şi sărbători anuale, ca cea a Paştilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a împăcării sau Curăţirii, Purim ş.a., toate amintind fapte din istoria lor religioasă şi politică. Sărbătorile creştine s-au format după dublul model greco-roman şi mozaic pe care îl oferea mediul geografic, politic şi social în care s-a dezvoltat creştinismul. De aceea, la început primele sărbători creştine apar ca prelungiri (însă într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, cu care coexistă un timp apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: duminica (în locul sabatului), Pastile şi Rusaliile (în locul celor două sărbători mari: Pasha, din luna I şi Cincizecimea, din luna a treia a calendarului evreiesc). Duminica, Pastele şi Rusaliile (Cincizecimea) sunt singurele sărbători creştine cu caracter general din primele trei veacuri creştine. Numai în secolul III apare Epifania (Botezul Domnului) care atunci era o sărbătoare comună cu Naşterea Domnului. Persecuţiile religioase sunt însă prilej pentru calendarul creştin, de a se îmbogăţi cu o serie de sărbători consacrate martirilor şi mărturisitorilor creştini. Acestea sunt primele sărbători de origine pur creştină şi au caracter local. Încetarea persecuţiilor favorizează dezvoltarea cultului creştin precum şi apariţia marilor sărbători (sec. IV), începând cu sărbătorile Mântuitorului, ale Sfintei Cruci şi, pe la sfârşitul secolului, apar, în documente, şi cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului (Bunavestire şi Adormirea), ale sfinţilor îngeri mai importanţi din Vechiul şi Noul Testament, precum şi comemorarea unor evenimente din istoria Bisericii. Începând din sec. IV, sărbătorile locale capătă caracter tot mai general şi, datorită influenţelor şi schimburilor reciproce dintre Răsărit şi Apus (transportări de sfinte moaşte, pelerinaje la mormintele lor şi la Locurile Sfinte), se ajunge la transformarea unui număr tot mai mare de sărbători locale în regionale şi universale ale Bisericii. Până în sec. VI se stabilesc mai toate sărbătorile, fiind prăznuite în toată lumea creştină, iar calendarul ajunge să fie aproape definitiv încheiat. El s-a format la început sub influenţa celui iudaic urmând o dezvoltare proprie a vieţii religioase creştine. Calendarul păgân n-a exercitat decât o influenţă indirectă, reminiscenţe păgâne supravieţuind doar în folclor (în datini, credinţe şi rituri legate mai ales de vechile sărbători păgâne, cu caracter naturist, înlocuite de cele creştine (ex. Crăciunul, 1 ianuarie, Rusaliile, 24 iunie). În instituirea sărbătorilor creştine, un rol principal l-au avut pietatea populară şi mănăstirile, iar Biserica le-a recunoscut şi le-a consacrat prin reprezentanţii şi conducătorii ei legali (episcopi şi sinoade), consemnându-le în listele de sărbători (calendarele de mai târziu). Asemenea liste apar încă din sec. III, având numiri diferite: calendare, heortologhii, martirologhii, minologhii şi sinaxare. Un rol hotărâtor în formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat sinaxarele mai vechi ale Bisericilor locale şi a format un sinaxar complet al Bisericilor răsăritene din epocă, având la bază sinaxarul actual, fiind însă fundamental revizuit de marele cărturar pustnic din Athos (sec. XVIII), Nicodim Aghioritul, care a inclus şi noii martiri şi sfinţii greci de după Schismă. În forma din Mineiele revăzute mai târziu de alt mare cărturar atonit, Vartolomeu de la mănăstirea Cutlumuş (sec. XIX), şi cu adaosurile făcute ulterior de Bisericile Ortodoxe autocefale, Sinaxarul aghioritic este cel în uz astăzi în toată creştinătatea ortodoxă. Rolul sărbătorilor în viaţa religioasă a comunităţilor creştine este multiplu. În primul rând, ele întreţin în conştiinţa generaţiilor de credincioşi amintirea momentelor şi faptelor memorabile ale personajelor sfinte, ale istoriei sfinte a mântuirii, având astfel un rost anamnetic (de aducere aminte); unele sărbători ne duc însă cu gândul la ce va fi în viitor, ca de ex. duminica Înfricoşatei Judecăţi (duminica ce precede cu o săptămână începutul Postului Paştelui), care ne duce cu gândul la împlinirea făgăduinţei divine despre răsplata şi pedeapsa pe care o vor primi oamenii în viaţa viitoare, după ce vor fi supuşi fiecare Judecăţii de apoi; sărbătorile au deci şi un rost eshatologic. Ele au şi un rost latreutic, fiind prilejuit şi de forme de expresie ale cultului de adorare şi venerare, prin preamărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Presonajele sfinte care sunt preamărite cu prilejul sărbătorilor constituie, pentru credincioşi, modele de urmat şi îndemnuri spre virtute, ceea ce arată că sărbătorile au şi un rost educativ şi instructiv, un rost pedagogic; fiind prilejuri de meditaţie şi reculegere prin participarea la sfintele slujbe, sărbătorile ne amintesc grija pentru suflet şi mântuirea noastră cu ajutorul harului lui Dumnezeu, pe care îl primim în biserică prin Sfintele Taine, sărbătorile devenind astfel importante şi din punct de vedere soteriologic. După obiceiul şi importanţa lor, sărbătorile se împart în patru categorii: sărbători sau praznice împărăteşti (ale persoanelor Sfintei Treimi); Sărbătorile Maicii Domnului (vezi Maica Domnului ); Sărbătorile Sfinţilor îngeri şi ale Sfintei Cruci (vezi îngeri , Cruce ); Sărbătorile Sfinţilor mai de seamă, cu ţinere: Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Petru şi Pavel, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Botezătorul ş.a. (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993.).