Binecuvântarea mare

Liturghia propriu-zisă, ca împreună slujire a preotului şi credincioşilor, debutează cu binecuvântarea solemnă a împărăţiei Sfintei Treimi, mărturisire a faptului că Sfânta Liturghie reprezintă intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu - Cuvântul ne vorbeşte şi apoi ni se oferă ca hrană

Proscomidia fiind un ritual pregătitor săvârşit în taină de preot, Liturghia, aşa cum se descoperă ea credincioşilor, este alcătuită din două părţi care au o structură paralelă şi sunt indisolubil legate: Liturghia Cuvântului (a catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (a credincioşilor). Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu convoacă, vorbeşte, se istoriseşte şi, în cele din urmă, se oferă pe Sine ca hrană .

La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23).

La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia de împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, cu însuşi Trupul şi Sângele Lui, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Liturghia debutează prin slăvirea împărăţiei Sfintei Treimi

Sfânta Liturghie începe prin rostirea de către preot a binecuvântării mari: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. În limbaj liturgic „a binecuvânta” înseamnă „a slăvi”, „a lăuda”. Liturghia debutează aşadar printr-o slăvire a împărăţiei Sfintei Treimi scoţând adunarea liturgică din condiţiile existenţei căzute, din „lumea aceasta” şi raportându-o la Împărăţia lui Dumnezeu („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18, 36), împărăţie care vine („Vie Împărăţia Ta” ne rugăm în Tatăl nostru - Luca 11, 2) şi a venit deja („iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” - Luca 11, 20).

Scopul Sfintei Liturghii este intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu

După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia lui Dumnezeu este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Este Împărăţia iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine. A binecuvânta această împărăţie înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este valoarea supremă şi ultimă şi, ca urmare, a exprima dorinţa adunării liturgice de a intra în ea. Mai mult, binecuvântarea mare afirmă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Binecuvântarea împărăţiei ne îndreaptă astfel atenţia, mintea şi inima spre unicul lucru de trebuintă, intrarea în împărăţie, relevând faptul că încă din viaţa aceasta este posibil a deveni părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie prilejuieşte trăirea anticipată a împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea.

Împărăţia lui Dumnezeu este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi

Binecuvântarea mare este o mărturisire a Sfintei Treimi. „Prin întrupare oamenii au învăţat mai întâi că Dumnezeu este în trei feţe. Şi cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine să fie pusă în lumină şi să fie propovăduită Treimea”. În acelaşi timp este o mărturisire că Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia Sfintei Treimi, a Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele cel mai iubitor al nostru şi a Duhului Sfânt, curăţitorul nostru de patimile care ne stăpânesc ca forme multiple ale egoismului. Împărăţia lui Dumnezeu este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi, iubire căreia se cuvine să-i răspundem şi noi cu iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi între noi. Este o împărăţie a dragostei în care comuniunea celor ce fac parte din ea sporeşte continuu în Sfânta Liturghie pentru a ajunge desăvârşită în viaţa viitoare.

Binecuvântarea este şi o afirmare a veşniciei Împărăţiei lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăţia ... acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Se subliniază astfel caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii, ieşirea din timpul „acestei lumi” şi intrarea în dimensiunea veşniciei.

Împărăţia ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu

Binecuvântând Împărăţia Treimică, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia deasupra antimisului. Evanghelia este „icoana” Cuvântului lui Dumnezeu, de aceea, prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, se subliniază faptul că Împărăţia ni s-a deschis prin şi în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care, luând firea umană, a biruit moartea prin cruce arătându-ne iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru noi şi descoperindu-ne că nu putem intra în această împărăţie decât prin jertfă, asumându-ne crucea: „oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Împărăţia lui Dumnezeu este nedespărţită de cruce, dar în ea nu intrăm ca indivizi ci ca persoane unite în Biserică. „Toată Sfânta Liturghie este mişcarea comunităţii în duhul de jertfă a lui Hristos spre unirea deplină cu Hristos cel jertfit şi înviat şi spre jertfirea reciprocă între ei din puterea jertfei Lui”. Unirea comunităţii cu Hristos cel jertfit se face pentru a se aduce şi ea împreună cu El jertfă Tatălui şi astfel să se realizeze Împărăţia Treimii în toate. Împărtăşirea Bisericii din jertfa lui Hristos, exprimată simbolic de rânduiala Proscomidiei, se împlineşte astfel în cadrul Sfintei Liturghii.

Puterea Împărăţiei lui Dumnezeu constă în Duhul Sfânt

Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu este o cerere ca ea să vină la noi şi ca noi să fim înălţaţi la ea. Afirmăm astfel sensul profund al slujirii divine în general şi al Sfintei Liturghii în special şi anume „pregustarea” Împărăţiei lui Dumnezeu care, deşi nevăzută „lumii acesteia”, se află deja în mijlocul nostru (Luca 11, 20). Puterea acestei împărăţii constă în Duhul Sfânt prin care Dumnezeu vine în noi. Duhul Sfânt este Duhul libertăţii care ne arată fii liberi ai Tatălui ceresc (Romani 8, 15; II Corinteni 13, 17) şi ne curăţeste de toată întinăciunea păcatului dacă ne pocăim cu sinceritate. De aceea în Împărăţia lui Dumnezeu toţi suntem împăraţi şi fii ai Celui Preînalt, eliberaţi de egoism şi uniţi în iubire jertfelnică. Perspectiva de a deveni părtaşi, în Duhul Sfânt, Împărăţiei lui Dumnezeu şi putinţa pregusţării acesteia ne descoperă Sfânta Liturghie ca o sărbătoare adevărată, plină de lumină.

”Amin”-ul este mărturisirea dorinţei de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu

”Amin”-ul rostit de comunitate ca răspuns la binecuvântare având sensul de „aşa să fie”, exprimă participarea plină de bucurie a tuturor celor prezenţi la Liturghie, la lucrarea sfântă care începe. Este o mărturisire a dorinţei credincioşilor de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu şi a încrederii că se vor învrednici de această bucurie. Dar „amin”-ul rostit ne şi responsabilizează deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat sau întinat (Apocalipsa 21, 27; Efeseni 5, 5) şi, ca urmare, cel ce vine la Liturghie se cuvine să-i aducă lui Dumnezeu pocăintă pentru păcatele sale .

Concluzie

Binecuvântarea mare, deşi a fost introdusă în rânduiala Liturghiei abia în secolul al XI-lea, a devenit un moment esenţial al acesteia, cu profunde implicaţii, pe care am încercat să le desluşim în cele de mai sus. Binecuvântarea marchează începutul Sfintei Liturghii şi, de aceea, este foarte important ca, din acest moment, cu toşii, clerici şi credincioşi, adunaţi în Biserică, fiecare la locul său, să înceteze orice altă activitate îndreptându-şi întreaga atenţie spre participarea la Sfânta Liturghie care este, cu adevărat, intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Florin Botezan


  1. Sfânta Liturghie - Taina Tainelor
  2. Câteva repere istorice: Liturghia în primele trei secole
  3. Câteva repere istorice: Liturghiile bizantine
  4. Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
  5. Adunarea în Biserică
  6. Aducerea darurilor
  7. Prescura
  8. Vinul liturgic
  9. Proscomidia
  10. Semnificatia Proscomidiei (I)
  11. Semnificatia Proscomidiei (II)
  12. Semnificatia Proscomidiei (III)
  13. Binecuvântarea mare
  14. Ectenia mare (I)
  15. Ectenia mare (II)
  16. Antifoanele
  17. Rugăciunile antifoanelor
  18. Intrarea mică
  19. Trisaghionul
  20. Lecturile biblice (I)
  21. Lecturile biblice (II)
  22. Lecturile biblice (III)
  23. Lecturile biblice (IV)
  24. Predica
  25. Ectenia întreită
  26. Ectenia morţilor
  27. Ectenia catehumenilor
  28. Antimisul
  29. Rugăciunile pentru credincioşi
  30. Intrarea Mare
  31. Nimeni nu este vrednic...
  32. Heruvicul
  33. Procesiunea cu Cinstitele Daruri
  34. Pomenirile de la Intrarea Mare
  35. Punerea înainte a Cinstitelor Daruri
  36. Rugăciunea punerii-înainte
  37. Ectenia cererilor
  38. Sărutarea păcii (I)
  39. Sărutarea păcii (II)
  40. Crezul (I)
  41. Crezul (II)
  42. „Spre tămăduirea sufletului şi a trupului”
  43. Euharistia - punctul culminant şi ratiunea de a fi a Liturghiei

Înapoi Sus