Mărturisirea solemnă că Sfânta Liturghie este intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu împlinită prin binecuvântarea mare este urmată de o succesiune de cereri cunoscute sub denumirea de ectenia mare. Provenind din limba greacă de la cuvântul ektenhs, o, h, care înseamnă întins, prelung, stăruitor, termenul de ectenie desemnează, în limbajul liturgic românesc, o rugăciune prelungită sub formă de îndemnuri stăruitoare la rugăciune adresate de preot sau diacon credincioşilor la care aceştia răspund invocând mila lui Dumnezeu, îndemnuri încheiate cu slăvirea lui Dumnezeu de către preot în numele tuturor . Prima ectenie a Sfintei Liturghii se numeşte mare comparativ cu ecteniile mici care reprezintă o prescurtare a ei.
Ectenia mare este rugăciunea lui Hristos către Tatăl dăruită Bisericii
Specifică începutului slujbelor, ectenia mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrăţişează întreaga lume, este rugăciunea lui Hristos Însuşi către Tatăl Său dăruită nouă, descoperind rugăciunea Bisericii ca „lucrare de obşte” (liturghie) în cuprinsul ei cosmic şi universal. Ea ne scoate din particular şi ne introduce în conştiinţa eclesială (bisericească) ajutându-ne să ne detasăm de egoism potrivit poruncii lui Hristos: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei 22, 39). Este împlinirea îndemnului Sfântului Pavel de a face „cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”(I Timotei 2, 1) fără a fi o simplă rugăciune a unei grupări omeneşti ci rugăciunea lui Hristos Însuşi căci „unul este Dumnezeu, unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Hristos Iisus”(I Timotei 2, 5). Noi ne rugăm în Hristos şi El, prin Duhul Său Sfânt se roagă în noi cei adunaţi în numele Lui: „si pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!”(Galateni 4, 6).
Toţi cei prezenţi în biserică participă la această rugăciune: preotul sau diaconul adresează succesiv credincioşilor îndemnurile spre rugăciune învăţându-i astfel ce să ceară iar aceştia răspund înălţând spre Dumnezeu o scurtă dar profundă rugăciune: „Doamne miluieşte!”. Este o invocare a milei lui Dumnezeu făcută cu nădejdea dobândirii cererilor nu pentru meritele lor ci pentru milostivirea lui Dumnezeu. Nu este o „milogeală” nedemnă de om, cum afirma Nitzsche, căci Dumnezeu nu-şi arată mila în gesturi de stăpân dispreţuitor ci în participarea la dimensiunile noastre, la durerea noastră, prin asumarea Crucii şi în valoarea ce ne-o dă făcându-Se om ca noi în veci. Ceea ce cerem în primul rând, mereu şi mereu, prin această rugăciune, este Împărăţia lui Dumnezeu căci mila lui Dumnezeu înseamnă dăruirea împărăţiei Sale, unicul lucru de trebuintă.
Cu pace Domnului să ne rugăm este îndemnul de început care ne învaţă cum trebuie să ne rugăm şi anume „în pace” (traducerea exactă a grecescului en eirhnh) înţelegându-se prin aceasta pacea ca o stare a sufletului şi nu ca ceva adăugat din exterior. Pacea sufletului nu poate să o aibă decât cel cu cugetul curat. „Unui cuget tulburat îi este absolut cu neputinţă să se apropie de Dumnezeu deoarece îl împiedică însăşi natura tulburării. Pe când pacea face totdeauna din mai mulţi unul, tulburarea dimpotrivă împarte pe unul singur în mai mulţi; cum am putea atunci să ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel unul şi simplu?”. Numai pacea sufletului ne dă posibilitatea de a fi în pace unii cu alţii şi de a ne unii astfel în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Dar temelia păcii adevărate este Crucea lui Hristos căci El a omorât prin Cruce vrăjmăşia din lăuntrul nostru şi dintre noi „binevestind pace, vouă, celor de departe şi pace celor de aproape”(Efeseni 2, 16-17). „El este pacea noastră”(Efeseni 2, 14). Aşa dar pacea noastră este o pace „de sus”, de la Dumnezeu, pe care o invocăm în prima cerere propriu-zisă a ecteniei mari:
Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm! Pacea de sus este tocmai Împărăţia lui Dumnezeu, dobândirea ei însemnând mântuirea sufletului (care, în limbaj biblic, exprimă omul în întregimea lui). Această cerere este o concretizare a îndemnului Mântuitorului de a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui (Matei 6, 33) cu încrederea că toate celelalte pe care le vom cere în conţinuare se vor adăuga nouă. „Pacea de sus” este dreptatea lui Dumnezeu, rodul eliberării de patimi şi al dobândirii Duhului Sfânt, este „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”(Filipeni 4, 7) pe care Domnul a dat-o sfinţilor săi apostoli înainte de a se sui la Tatăl zicând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”(Ioan 14, 27). Dar noi nu cerem numai pentru noi „pacea de sus” ci ne rugăm în conţinuare:
Pentru pacea a toată lumea - pacea lui Hristos să cuprindă întreaga lume, sălăşluindu-se în inimile tuturor, pentru ca toţi să se bucure de cunoaşterea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici - Biserica este una pentru că Adevărul este Unul şi este Hristos iar Hristos are un singur Trup, o singură Mireasă. Credem şi mărturisim că această unică Biserică este Biserica Ortodoxă care fiinţează în lume în chipul Bisericilor Ortodoxe locale. „Biserica locală ca entitate având un statut eclesiologic plenar este dioceza episcopală”. Bisericile locale trebuie să se afle în comuniune deplină între ele. Această comuniune, pe lângă mărtirisirea aceleiaşi credinţe şi existenţa unor structuri care facilitează comuniunea, se manifestă în aceea că problemele şi preocupările tuturor Bisericilor locale fac obiectul rugăciunilor şi responsabilităţii active ale fiecărei Biserici locale în parte. În acest sens, în ectenia mare, ne rugăm ca Bisericile Ortodoxe locale să aibă starea cea bună înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor mărturisindu-L pe Hristos şi Împărăţia Sa.
Şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm! - Departe de a fi o rugăciune „ecumenică” pentru unirea diverselor confesiuni creştine (textul grecesc este clar în această privinţă), cererea se referă la unirea „fiilor lui Dumnezeu cei împrăştiaţi”(Ioan 11, 52) în Biserică pentru „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”(Ioan 17, 21).
Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm! - Îndreptându-ne rugăciunea spre comunitatea concretă care se adună pentru slujirea Sfintei Liturghii în locaşul respectiv, această cerere ne îndeamnă şi la un examen de conştiinţă punându-ne înainte condiţiile participării autentice la slujbă şi anume credinţa vie, evlavia ca dreaptă aşezare înaintea lui Dumnezeu şi frica lui Dumnezeu cea mântuitoare care este începutul a toată înţelepciunea (Psalmul 110, 10; Pilde 1, 7)
Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române [pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)], pentru cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm! - Este rugăciunea pentru Biserica locală din care facem parte în care episcopul este elementul unificator în calitate de chip al lui Hristos înconjurat de preoţi, diaconi, clerul inferior şi popor, alcătuind împreună Trupul lui Hristos. „Cu toţii urmaţi pe episcop după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl, ne îndeamnă încă de la începutul secolului al II-lea Sfântul Ignatie Teoforul, iar pe preoţi ca pe Apostoli; pe diaconi respectaţi-i ca pe porunca lui Dumnezeu”. Episcopul este cel ce prezidează de drept orice adunare euharistică, în aceasta constând de fapt misiunea sa esenţială în Biserică, preotul fiind doar un împuternicit al său în parohie, dator să facă ascultare de ierarhul său. Pomenirea episcopului împreună cu clerul şi cu tot poporul ne aduce aminte de acest lucru la fiecare Sfântă Liturghie, slujba în care comunitatea locală realizează şi revelează Biserica în plenitudinea sa.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |