La Sfânta Liturghie ne adunăm în Biserică pentru a ne înălţa în Împărăţia lui Dumnezeu. Înaintarea noastră, conduşi de Mântuitorul Iisus Hristos care vine în mijlocul nostru şi ne duce în Împărăţia Sa, este exprimată simbolic în ritualul liturgic numit Intrarea mică sau Vohodul mic.
În rânduiala de astăzi Intrarea mică constă în purtarea solemnă a Evangheliei de către diacon sau preot, prin mijlocul credincioşilor, intrarea în altar prin uşile împărăteşti şi aşezarea acesteia pe Sfânta Masă. Acest ritual concentrează în sine două acţiuni distincte în Biserica primară şi anume: intrarea clerului şi a credincioşilor în biserică şi pregătirea pentru citirea Evangheliei.
Biserica ce înaintează spre Împărăţia lui Dumnezeu
Până în secolul al VII-lea d.H. Sfânta Liturghie începea odată cu intrarea în biserică, în procesiune, a clerului şi a credincioşilor. La uşile bisericii episcopul sau preotul protos (întâi-stătător) rostea cu voce tare rugăciunea intrării, credincioşii răspunzând cu „Amin”.
Cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Liturghii cuprind o rugăciune a intrării, specifică Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, ce exprimă cu claritate sensul intrării în biserică şi al Sfintei Liturghii în general: „Binefăcătorule şi Ziditorule a toată făptura, primeşte Biserica ce înaintează (s.n.), împlineşte ceea ce este spre folosul fiecăruia, du-ne la desăvârşire şi fă-ne vrednici de Împărăţia Ta. Cu harul şi cu iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiului Tău cu care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor” .
„Biserica ce înaintează” spre Împărăţia lui Dumnezeu este în mod evident reprezenţată de clerul şi credincioşii ce intră în locaşpentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Liturghia însăşi este o înaintare a Bisericii spre împărăţie. Dar, deşi suntem chemaţi cu toşii, pentru a intra în împărăţie avem nevoie de „haină de nuntă” (Matei 22, 11) adică de virtutea care să ne împodobească sufletul, trebuie să fim desăvârşiţi. Starea de desăvârşire şi, implicit, vrednicia de a intra în împărăţie, nu le putem dobândi cu puterile noastre ci „cu harul şi cu iubirea de oameni” ale lui Hristos, Mântuitorul nostru, care ne-a deschis calea spre Împărăţia Sa şi ne conduce în ea.
Apropierea de Sfânta Masă - simbol al intrării în cer
După secolul al X-lea se va generaliza utilizarea rugăciunii specifice iniţial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, rugăciune pe care o folosim până astăzi la ambele Liturghii: „Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care împreună cu noi slujesc şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
La Sfânta Liturghie se împlineşte cuvântul Mântuitorului că vom vedea cerurile deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1, 51). Chiar mai mult, intrăm şi noi în cer unindu-ne cu îngerii în slujirea lui Dumnezeu potrivit îndemnului venit din tronul dumnezeirii: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui” (Apoc. 19, 5).
Punând în paralel cele două rugăciuni ale intrării care erau utilizate concomitent, una la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, alta la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, şi erau rostite de către protos la intrarea în locaş, este evident că rugăciunea actuală nu se referă numai la cler ci şi la credincioşi care sunt împreună-slujitori la Sfânta Liturghie. „Intrarea noastră” despre care se vorbeşte în rugăciune este intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu împlinită simbolic prin intrarea clerului şi a credincioşilor în locaş, conţinuată cu intrarea clerului în altar prin uşile împărăteşti şi apropierea de Sfânta Masă. Esenţa intrării constă tocmai în apropierea de Sfânta Masă pentru că aceasta este „simbolul lui Hristos şi al împărăţiei lui Hristos. Cina la care Hristos ne adună pe noi, este jertfelnicul care uneşte pe arhiereu cu jertfa, este Cerul”.
Purtarea Evangheliei - sinteză a lucrării mântuitoare a lui Hristos
Din secolul al IX-lea Intrarea mică se va restrânge la intrarea clerului cu Sfânta Evanghelie în altar, rugăciunea intrării fiind rostită înaintea uşilor împărăteşti. Se unesc astfel două acţiuni distincte mai înainte şi anume intrarea în biserică şi aducerea Evangheliei în adunarea euharistică în vederea citirii din ea. Accentul va cădea de acum pe purtarea solemnă a Evangheliei prin mijlocul credincioşilor şi aşezarea ei pe Sfânta Masă, act cu o profundă încărcătură simbolică. Evanghelia Îl întruchipează pe Hristos al Cărui Cuvânt va fi ascultat în adunarea euharistică, este icoana cuvântătoare a lui Hristos. Purtarea Evangheliei prin mijlocul credincioşilor, intrarea prin uşile împărăteşti (simbol al uşilor cerului) şi aşezarea ei pe Sfânta Masă (simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu) exprimă întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” - Ioan 14, 7) şi a-i conduce astfel în Împărăţie .
Sfinţenia - condiţie a intrării în împărăţie
Ritualului Intrării mici i s-au adăugat în decursul timpului elemente care vin să-i întărească semnificaţia simbolică. Pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în perioada în care s-a renunţat la rugăciunea specifică mai înainte Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, după rugăciunea intrării se adaugă o binecuvântare rostită de către protos: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Această binecuvântare vine să completeze rugăciunea intrării în sensul reliefat de vechea rugăciune şi anume că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi împreuna-slujire cu îngerii presupun sfinţenia. Sfinţenia este împlinirea umanului şi fiinţa Bisericii. Numai intrarea celor sfinţi, celor sfinţiţi de Hristos şi conduşi de El, este binecuvântată, ceilalţi vor fi aruncati afară (Matei 22, 11).
Sufletul treaz şi trupul drept
Ridicarea Evangheliei şi exclamaţia „Înţelepciune, drepti!” este o mărturisire a prezenţei lui Hristos şi o atenţionare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinăm: cu sufletul deschis spre primirea Înţelepciunii supreme şi cu trupul drept, în stare de veghe. „Care este această înţelepciune cu care se cuvine să luăm aminte la Sfintele Taine? Sunt gândurile ce se cuvine să le avem în timpul sfintei slujbe şi cu care trebuie să privim şi să ascultăm cele ce se săvârşesc şi se rostesc, gândurile cele pline de credinţă, cele ce nu au nimic omenesc într-însele.(...) Exclamaţia Drepţi! ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu şi de Sfintele Taine să fim în stare de veghe şi nu de lenevire, ci cu înfiorare şi cu toată cucernicia să petrecem această convorbire cu Dumnezeu; iar cea dintâi dovadă a râvnei noastre este statura dreaptă a corpului, adică să facem aceasta nu stând jos ci în picioare. Aceasta e ţinuta celor ce se roagă”.
Închinare Mântuitorului Iisus Hristos
Credincioşii răspund îndemnului de a-L primi pe Hristos cu toată cucernicia prin cântarea: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi (Cel ce eşti minunat întru sfinţi), pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia.”
Iniţial era un verset din psalm (Psalmul 94, 6) care a fost adaptat ulterior hristologic şi i s-a adăugat, din secolul al XI-lea, refrenul „Mântuieşte-ne pe noi...”. Cântând acest răspuns, întreaga adunare se închină şi cade duhovniceşte în faţa lui Hristos cerându-I mântuirea, adică intrarea în Împărăţia Sa, cu conştiinţa că numai prin mila Sa, a Celui ce a înviat din morţi şi este minunat întru sfinţii Lui, se poate realiza acest lucru.
Unirea cu sfinţii în rugăciune
Troparele şi condacele rânduite a fi cântate după aşezarea Evangheliei pe Sfânta Masă ne pun în faţă evenimentele mântuitoare şi sfinţii de care ne leagă perioada liturgică în care ne aflăm, ziua calendaristică (sfântul zilei) şi locaşul în care se săvârşeşte slujba (hramul). Aceste evenimente mântuitoare ne-au deschis calea spre Împărăţie iar sfinţii ne sunt înainte-mergători. Intrând în dimensiunea veşniciei Împărăţiei lui Dumnezeu în care limitele temporale şi spaţiale sunt depăşite facem pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos unindu-ne în rugăciune cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Suntem pregătiţi astfel să contemplăm sfinţenia lui Dumnezeu prin intonarea trisaghionului.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |