Intrarea Mare

Liturghia credincioşilor (euharistică), începută odată cu rugăciunile pentru credincioşi, a fost întotdeauna înţeleasă şi trăită ca o actualizare a Cinei celei de Taină prin împlinirea poruncii Mântuitorului. În seara Joii Mari, la Cina cea de Taină, Fiul lui Dumnezeu „Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur) împărtăşindu-i pe apostoli cu Trupul şi Sângele Său şi poruncindu-le „Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (I Cor. 11, 23-26).

Liturghia credincioşilor este actualizarea celor patru acte împlinite de către Mântuitorul la Cina cea de Taină

O analiză atentă a relatărilor scripturistice (Matei 26, 28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-26) privind cele săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină în legatură cu instituirea Sfintei Euharistii ne descoperă şapte acţiuni: a luat pâinea, a mulţumit şi binecuvântat, a frânt, a dat, a luat paharul, a mulţumit şi a binecuvântat, a dat. Aceste acţiuni se concentrează în patru acte fundamentale: a luat (pâinea şi paharul), a mulţumit şi binecuvântat (pâinea şi paharul), a frânt (pâinea) şi a dat ( Trupul şi Sângele Său). Recunoaştem aceste acte la înmulţirea pâinilor în pustie (Matei 14, 19; 15, 36) când Euharistia a fost prefigurată. Apoi le întâlnim la Euharistia săvârşită de Mântuitorul după învierea Sa din morţi la Emaus cu cei doi ucenici Luca şi Cleopa „când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor” (Luca 24, 30).

Liturghia credincioşilor, fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, este, implicit, în părţile sale principale o actualizare a acestor patru acte împlinite de către Mântuitorul şi anume: Intrarea Mare (a luat), Anaforaua (a mulţumit şi a binecuvântat), Frângerea (a frânt) şi Împărtăşirea (a dat).

Intrarea Mare a ajuns astăzi, de la un ritual simplu, la o solemnitate deosebită

Intrarea Mare, actualizarea luării pâinii şi a paharului (cu vin) de către Mântuitorul, constă în aducerea darurilor de pâine şi vin şi aşezarea lor pe Sfânta Masă. La origine era un act extrem de simplu împlinit de către diaconi fără un ceremonial special.

În urma studiului sistematic al documentelor şi vestigiilor arheologice din primele secole creştine, Robert Taft, profesor de Liturgică la Institutul Pontifical Oriental din Roma, a demonstrat netemeinicia opiniei, curente până de curând, potrivit căreia credincioşii îşi aduceau darurile individuale de pâine şi vin la altar într-o formă mai mult sau mai puţin ritualizată, numai după plecarea catehumenilor. El a aratăt că practica ortodoxă actuală a aducerii de către credincioşi a darurilor însoţite de pomelnice încă de la începutul Liturghiei este cea originară, fiind prezentă întotdeauna în Orient. Deosebirea faţă de primele secole creştine constă în aceea că, dacă acum darurile sunt aduse la proscomidiarul care este alături de altar, la început ele erau aduse în skevofilakion, o încăpere distinctă de restul bisericii situată de obicei în apropierea intrării. Aici darurile erau primite de către diaconi, erau selectate cele destinate Sfintei Jertfe iar după încheierea Liturghiei catehumenilor erau duse tot de către diaconi pe Sfânta Masă. Se pare chiar că darurile erau aduse în timp ce credincioşii îşi dădeau sărutul păcii.

Începând din secolul al IV-lea ritualul Intrării Mari se amplifică tot mai mult pe masură ce i se atribuie o simbolistică tot mai complexă ajungând în cele din urmă la o solemnitate deosebită fiind cel mai dezvoltat ritual din punct de vedere ceremonial al Sfintei Liturghii. Ca urmare, în evlavia populară Intrarea Mare este receptată ca unul dintre cele mai sacre şi impresionante momente ale slujbei. După iconoclasm a fost considerată un element atât de caracteristic şi definitoriu al întregii slujbe încât, potrivit canonului iconografic, icoana Sfintei Liturghii ne prezintă procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrării Mari.

Intrarea Mare cuprinde o serie de ritualuri pregătitoare pentru aducerea sfintei jertfe

În prezent Intrarea Mare, ca parte principală a Liturghiei credincioşilor, cuprinde o serie de ritualuri pregătitoare pentru anaforaua liturgică care constau în pregătirea duhovnicească a slujitorilor şi credincioşilor şi pregătirea materială a altarului şi a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe. Vom prezenta în continuare aceste ritualuri aşa cum sunt săvârşite ele astăzi în Biserica Ortodoxă Română urmând ca în articolele următoare să ne oprim asupra fiecăruia.

După ecfonisul celei de a doua rugăciuni pentru credincioşi („Ca sub stăpânirea ta totdeauna fiind păziţi Ţie slavă să înălţăm ...”) cântăreţii încep intonarea Imnului heruvic, o cântare amplă, pătrunzătoare în care melodia lină, dând putere cuvintelor, are un rol esenţial pentru transpunerea credincioşilor într-o stare sufletească potrivită aducerii sfintei jertfe:„Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm”.

În acest timp preotul rosteşte în taină, pentru sine, rugăciunea „Nimeni nu este vrednic ...” mărturisindu-şi nevrednicia pentru slujirea ce îi stă înainte şi încredinţându-se cu smerenie lui Hristos „Cel ce aduce şi Cel ce se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce se împarte”. Apoi, închinându-se, spune împreună cu diaconul de trei ori textul complet al cântării heruvimice. Protosul cadeşte în continuare altarul, iconostasul şi credincioşii pregătind intrarea Cinstitelor Daruri. Buna mireasmă a tămâiei se adaugă astfel cântării line, icoanelor şi luminii discrete a candelelor şi lumânărilor creând o atmosferă care să stimuleze şi simţurile pentru o participare totală la slujbă „lepădând toată grija cea lumeasca”. De altfel în slujba ortodoxă, ca în nici un alt rit liturgic, impresia, impactul estetic al ceremonialului său impunător, hieratic este de o importanţă fundamentală.

Clericii se închină înaintea Sfintei Mese, sărută antimisul, crucea şi Sfânta Masă şi îşi cer iertare unii de la alţii şi de la popor. Merg la proscomidiar, preotul îi pune diaconului care are cădelniţa Sfântul Aer pe umeri, îi dă Sfântul Disc şi, luând el însuşi Sfântul Potir, pornesc în procesiune prin biserică precedaţi de paracliseri cu lumânări în mână. Cântarea heruvicului se întrerupe şi preotul şi diaconul se roagă, asemenea tâlharului de pe cruce, ca Domnul Dumnezeu să-i pomenească întru împărăţia Să pe cei ce au adus şi pe cei pentru care s-au adus acele cinstite daruri, pe episcop, pe clerici, pe conducători, pe ctitori, pe cei adormiţi şi pe toţi cei prezenţi la slujbă. Apoi intră în altar şi aşează cinstitele daruri pe Sfânta Masă în timp ce cântarea continuă cu putere: „Ca pe Împăratul tuturor să-l primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia!”.

La Liturghia arhierească episcopul nu iese în procesiune ci, după ce dă Sfântul Disc diaconului iar Sfântul Potir celui dintâi dintre preoţi, trece în dreptul uşilor împărăteşti pentru a primi Cinstitele Daruri, a face pomenirile şi a le aşeza pe Sfânta Masa.

După aşezarea darurilor pe Sfânta Masă ele sunt acoperite cu Sfântul Aer şi cădite iar protosul (episcop sau preot) rosteşte rugăciunea punerii înainte în timp ce diaconul începe ectenia cererilor cu cererea specială pentru darurile puse înainte.

Intrarea Mare este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vieţii noastre şi participare la jertfa lui Hristos

Actul aducerii darurilor la Sfântul Altar în cadrul Intrării Mari a reprezentat încă de la început, cu toată simplitatea ritualului, actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vieţii noastre. Dezvoltarea ritualului până la forma de azi a accentuat acest simbolism.

Hristos S-a jertfit pe Sine o dată pentru totdeauna cuprinzându-ne pe toţi în jertfa Sa. Jertfa este expresia firească a dragostei adevărate, însăşi taina Sfintei Treimi fiind taina jertfei desăvârşite pentru că este taina dragostei desăvârşite. Jertfa desăvârşită a lui Hristos a făcut posibilă restaurarea noastră în starea de jertfelnicie. Noi suntem chemaţi ca, la rândul nostru, să ne jertfim lepădându-ne cu totul de egoismul nostru şi dăruindu-ne în Hristos lui Dumnezeu pentru a învia împreună cu El. Viaţa Bisericii, fiind viaţa Lui în noi şi viaţa noastră în El este, in mod necesar, o viaţă jertfelnică, o îndreptare iubitoare eternă spre Dumnezeu. Jertfa lui Hristos implică aşadar jertfa noastră ca atitudine esenţială şi act esenţial al Bisericii, noua umanitate restaurată.

Prin pregătirea Cinstitelor Daruri la Proscomidie jertfele individuale ale fiecăruia, concretizate în darurile de pâine şi vin, s-au unit în jertfa Bisericii şi această jertfă a Bisericii este arătată ca fiind împărtăşire din jertfa lui Hristos. Acum, prin aducerea cinstitelor daruri pe Sfânta Masă, Biserica se aduce pe sine însăşi, ceea ce înseamnă că aduce pe Hristos, căci Biserica este Trupul Lui, iar El este Capul Bisericii. Dar Hristos însuşi este „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce”. Astfel jertfa noastră, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos. Prin ofranda euharistică nouă ni se dă nepreţuita posibilitate de a participa la jertfa lui Hristos, la ofranda Sa unică, împlinindu-ne vocaţia jertfitoare. Intrarea Mare ne conştientizează că cel ce a venit la Liturghie să primească şi nu să daruiască nu a înţeles că a fi mădular al Bisericii înseamnă, înainte de toate, participare la jertfa lui Hristos.

În decursul timpului Intrării Mari i se adaugă o simbolistică tot mai complexă, fapt care a influenţat la rândul său dezvoltarea ritualului. Astfel, la sfârşitul secolului al IV-lea, Teodor de Mopsuestia vede în Intrarea Mare purtarea solemnă a trupului mort al Mântuitorului spre mormânt. Alţii o consideră o punere în scena liturgică a intrării triumfale a Domnului în Ierusalim sau chiar un simbol al celei de a doua veniri a Mântuitorului.

În încheierea acestei priviri sumare asupra istoricului, rânduielii şi semnificaţiei Intrării mari putem spune împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul că acest ritual simbolizează „începutul şi sfârşitul învăţăturii celei noi, care ni se va împărtăşi în cer, cu privire la iconomia lui Dumnezeu cea către noi şi descoperirea tainei mântuirii noastre, care se află în adâncurile nepătrunse ale tainei dumnezeieşti”.

Pr. Florin Botezan


  1. Sfânta Liturghie - Taina Tainelor
  2. Câteva repere istorice: Liturghia în primele trei secole
  3. Câteva repere istorice: Liturghiile bizantine
  4. Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
  5. Adunarea în Biserică
  6. Aducerea darurilor
  7. Prescura
  8. Vinul liturgic
  9. Proscomidia
  10. Semnificatia Proscomidiei (I)
  11. Semnificatia Proscomidiei (II)
  12. Semnificatia Proscomidiei (III)
  13. Binecuvântarea mare
  14. Ectenia mare (I)
  15. Ectenia mare (II)
  16. Antifoanele
  17. Rugăciunile antifoanelor
  18. Intrarea mică
  19. Trisaghionul
  20. Lecturile biblice (I)
  21. Lecturile biblice (II)
  22. Lecturile biblice (III)
  23. Lecturile biblice (IV)
  24. Predica
  25. Ectenia întreită
  26. Ectenia morţilor
  27. Ectenia catehumenilor
  28. Antimisul
  29. Rugăciunile pentru credincioşi
  30. Intrarea Mare
  31. Nimeni nu este vrednic...
  32. Heruvicul
  33. Procesiunea cu Cinstitele Daruri
  34. Pomenirile de la Intrarea Mare
  35. Punerea înainte a Cinstitelor Daruri
  36. Rugăciunea punerii-înainte
  37. Ectenia cererilor
  38. Sărutarea păcii (I)
  39. Sărutarea păcii (II)
  40. Crezul (I)
  41. Crezul (II)
  42. „Spre tămăduirea sufletului şi a trupului”
  43. Euharistia - punctul culminant şi ratiunea de a fi a Liturghiei

Înapoi Sus