Ritualul central al Intrării Mari îl constituie procesiunea cu darurile de pâine şi vin care începe de la Proscomidiar, continuă prin biserică şi se încheie cu aşezarea darurilor pe Sfânta Masă. Acest ritual dă sensul întregii părţi a Liturghiei cunoscută sub denumirea de Intrarea Mare ca actualizare a luării pâinii şi vinului de către Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină.
Cădirea simbolizează jertfa bine primită de Dumnezeu
Un rol important în procesiunea cu Cinstitele Daruri îl are cădirea. Astfel aducerea darurilor este pregătită de tamâierea altarului, iconostasului şi a credincioşilor. Cădelniţa este purtată în procesiune iar darurile sunt cădite după aşezarea lor pe Sfânta Masă.
Credinciosul ortodox de azi, familiarizat cu folosirea din plin a tamâiei în slujbă ar putea fi surprins să afle că mult timp tamâia nu a fost acceptată în cultul creştin fiind asociată cu jertfele păgâne, idoleşti. Doar din secolul al IV-lea, când nu mai era pericolul confuziei cu jertfele păgâne, tămâia este introdusă în cult ajungând curând un element important al slujirii creştine.
Transformarea prin arderea tămâiei a materiei brute în bună-mireasmă ce se înalţă la cer este un simbol al jertfei bine-primite de Dumnezeu la care suntem chemaţi fiecare. Dar noi ştim că singura jertfă placută lui Dumnezeu este cea a lui Hristos Care S-a dat pe Sine Însuşi pentru viaţă lumii şi ne-a adunat pe toţi în jertfa Sa. De aceea numai în Hristos şi în puterea Duhului Sfânt pe care El ni L-a dăruit putem ca „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră” să i-o aducem lui Dumnezeu jertfă „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”. Intrarea Mare exprimă tocmai actul nostru jertfelnic de a-i oferi lui Dumnezeu ofranda vieţii noastre ca participare la jertfa lui Hristos. De aceea cădirea pregăteşte şi însoţeşte acest ritual întărindu-i simbolismul.
Iniţial se tămâiau doar Cinstitele Daruri înainte de ridicarea lor de la Proscomidiar şi după aşezarea lor pe Sfânta Masă, cădelniţa fiind purtată în procesiune. În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri sunt chipuri (antitypa) ale Trupului şi Sângelui Domnului iar pe Sfântul Disc este aşezată simbolic întreaga Biserică în jurul lui Hristos în stare de jertfă. Tamâierea lor arată şi cinstirea pe care le-o acordăm dar sensul principal rămâne cel de jertfă bine primită de Dumnezeu. De aceea ulterior s-a adăugat cădirea altarului, a iconostaşului şi a credincioşilor. În vechime cădirea o făcea diaconul, rânduiala păstrată de ruşi până astăzi. La noi, ca de altfel şi la greci, s-a luat obiceiul ca să cădească protosul.
Dincolo de semnificaţia sa simbolică, buna mireasmă a tamâiei, împletindu-se cu cântarea lină a Heruvicului, cu lumina caldă a candelelor şi a lumânărilor se adaugă frumuseţii lumii transfigurate de har revelată de arhitectura locaşului, de icoane şi fresce, antrenând participarea noastră totală, nu numai cu mintea ci şi cu inima şi cu toate simţurile trupeşti la taina jertfei, lepădând toată grija lumească pentru a-L primi pe Împăratul tuturor.
Spălarea mâinilor arată curăţia cerută celor ce slujesc
Atunci când slujeşte episcopul, după cădire, ca o pregătire pentru aducerea sfintei jertfe, acesta îşi spală mâinile, semn al curăţiei cerută celor ce slujesc la altar. Până în secolul al XII-lea îşi spălau mâinile atât episcopul cât şi preoţii, dar numai după aşezarea darurilor pe Sfânta Masă. Din secolele XII-XIII spalarea pe mâini a preoţilor se mută înainte de Proscomidie, în cadrul intrării Mari spălându-se numai episcopul sau preotul protos în cazul în care nu slujea episcopul. Din secolul al XVI-lea numai episcopul se mai spală în acest moment al slujbei.
La procesiune mult timp au participat numai diaconii
Liturghia fiind Taina Bisericii şi Taina lui Hristos, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos, ne descoperă chipul Bisericii pe care această este chemată să-l realizeze în viaţa sa. De aceea slujirea liturgică trebuie să exprime locul şi funcţia fiecărui mădular în Biserică. În acest sens procesiunea cu darurile de pâine şi vin a fost înţeleasă la început ca ţinând de specificul slujirii diaconilor .
Din cartea Faptele Apostolilor (6,1-6) aflăm că instituirea diaconilor în Biserică s-a făcut în vederea slujirii la mese. Această slujire culminează în slujirea la Masa Domnului, adică la Sfânta Liturghie. Astfel diaconii, slujitori prin excelenţă, sunt cei care se ocupă în mod normal de partea materială, de asigurarea celor necesare slujbei şi a condiţiilor pentru buna desfăşurare a acesteia, ajutând protosul. Pe de altă parte episcopul şi preoţii sunt cei ce se roagă în numele poporului lui Dumnezeu. Aceste realităţi erau înţelese şi trăite deplin în Biserica primară. Ca urmare diaconii erau cei care primeau darurile de pâine şi vin ale credincioşilor, le pregăteau şi le aduceau la altar iar episcopul sau preotul le binecuvânta. Intrarea Mare este astfel unul din momentele Liturghiei în care distincţia slujirilor se manifesta cu putere, procesiunea cu Cinstitele Daruri fiind înţeleasă până în secolul al XII-lea ca ţinând doar de slujirea diaconilor. Ulterior şi preoţii au început să participe la procesiune dar, până astăzi, numai protosul aşează pe Sfânta Masă Cinstitele Daruri.
Ritualul procesiunii s-a cristalizat la Constantinopol
Cultul ortodox s-a cristalizat la Constantinopol, în special în Marea Biserică Sfânta Sofia, după secolul al XI-lea generalizându-se în întreaga lume ortodoxă. O privire istorică asupra evoluţiei cultului în Bizanţ ne va ajuta să înţelegem mai bine rânduiala de astăzi.
Cercetarile arheologice au scos în evidenţă faptul că bisericile din Constantinopol aveau o încăpere distinctă, situată de regulă lângă intrare, numită skevofilachion. Aici diaconii primeau darurile credincioşilor şi le pregăteau pentru jertfă. Episcopul sau preotul protos venind la Liturghie intra şi îşi îmbrăca veşmintele în această încăpere după care rostea asupra darurilor rugăciunea punerii înainte de la Proscomidie şi mergea în biserică. După plecarea catehumenilor diaconii aduceau la altar darurile ce erau primite de protos şi puse pe Sfânta Masă.
Procesiunea cu Cinstitele Daruri a fost privită la început ca un act strict utilitar săvârşit de diaconi în timp ce preoţii slujeau la altar. Dar treptat acest act s-a încărcat cu o tot mai mare solemnitate. Dacă iniţial era săvârşită în tăcere, de la jumătatea secolului al VI-lea procesiunea este însoţită de cântarea Heruvicului.
În secolul al XII-lea la Marea Biserică Sfânta Sofia procesiunea era încă săvârşită numai de către diaconi. Ei părăseau altarul imediat după ectenia catehumenilor şi se deplasau la skevofilachion de unde aduceau în procesiune mai multe Sfinte Discuri şi Potire cu Cinstitele Daruri (datorită numărului mare de credincioşi) cântând ei înşişi Heruvicul. Episcopul şi preoţii îi aşteptau în altar, primeau darurile şi le aşezau pe Sfânta Masă în formă de cruce. Apoi le acopereau cu Sfântul Aer, purtat şi el în procesiune, care avea nişte dimensiuni impresionante: 1,5 m / 2,5 m.
În bisericile mici, cu puţini slujitori, în lipsa diaconului, preotul era nevoit să ia el însuşi parte la procesiune încă din perioada anterioară. Dar din secolele XII-XIII, odată cu solemnizarea tot mai accentuată a ritualului Intrării Mari s-a ajuns ca preoţii să participe la procesiune chiar şi când nu era o nevoie practică pentru aceasta.
Generalizarea participarii preoţilor la procesiune a dus la apariţia pomenirilor în timpul acesteia, la început cu voce joasă, ca răspuns la cererea credincioşilor, pentru ca în cele din urmă să se întrerupă cântarea Heruvicului pentru a fi pomeniţi cu voce tare, mai întâi demnitarii prezenţi, iar mai apoi şi alte categorii de clerici şi credincioşi.
O schimbare importantă în ritualul Intrării Mari s-a produs către secolul al XIV-lea odată cu mutarea locului săvârşirii Proscomidiei în latura de nord a altarului. Procesiunea cu Cinstitele Daruri îşi pierde astfel caracterul practic, procesiunea plecând de acolo unde trebuie să ajunga, adică din altar. Dar ea îşi păstrează şi chiar îşi accentuează caracterul simbolic căpătând o solemnitate tot mai mare.
Procesiunea de la Liturghia arhierească se apropie mai mult de practica veche
Diataxa (rânduiala) liturgica a Patriarhului Filotei(secolul al XIV-lea) a consacrat practica de azi în care se face distincţie între Liturghia arhierească şi cea săvârşită de preot.
Liturghia arhierească se apropie mai mult de practica veche prin faptul că episcopul nu ia parte la procesiune. După ce se spală pe mâini, el se închină în faţa Sfintei Mese, îşi cere iertare de la clericii împreună-slujitori şi de la credincioşi şi îi binecuvintează, apoi merge la Proscomidiar şi dă Sfântul Disc arhidiaconului iar Sfântul Potir preotului protos. Aceştia pleacă în procesiune prin mijlocul bisericii fiind precedaţi de purtători de lumânări şi de diaconi care cădesc şi urmaăi de restul preoţilor. Din faţa uşilor împărăteşti episcopul primeşte Cinstitele Daruri şi le aşează pe Sfânta Masă.
Când nu slujeşte episcopul toţi slujitorii iau parte la procesiune. Dacă este diacon el primeşte Sfântul Disc de la protos care ia Sfântul Potir. Daca diaconul lipseşte protosul ia atât Sfântul Potir cât şi Sfântul Disc. Apoi se pleacă în procesiune, mergând înainte cei ce poartă lumânări şi cădelniţa.
În ceea ce priveşte traseul urmat de procesiune în practica diverselor Biserici Ortodoxe locale se întâlnesc diferenţe semnificative. Astfel în Biserica Ortodoxa Greacă, ieşind din altar, procesiunea înconjură naosul prin nord pentru a-l traversa apoi şi a intra prin Uşile Împărateşti din nou în altar, refăcându-se într-o anumită masură traseul urmat în vechime când se pleca din skevofilachion. În practica rusească procesiunea este redusă la minim rezumându-se la trecerea pe solee, prin faţa iconostaşului. Noi ne aflăm oarecum la mijloc prin faptul ca procesiunea trece prin naos existând însă tendinţa, mai ales atunci când biserica este aglomerată, de a copia practica ruseasca şi a nu depăşi soleea.
Procesiunea exprimă înălţarea Bisericii la Dumnezeu
Procesiunea din cadrul Intrării Mari, prin purtarea solemnă la altar a darurilor de pâine şi vin care ne reprezintă pe noi - Biserica, ne duce înaintea lui Dumnezeu. Ea exprimă înaintarea Bisericii şi înălţarea ei către Dumnezeu, mersul Bisericii către locul ce-i este gătit, adică către Scaunul lui Dumnezeu unde ne înalţă Hristos. În mod deosebit la Liturghia arhierească acest lucru este arătat prin primirea darurilor de către episcop - chipul lui Hristos şi aşezarea lor pe Sfânta Masă - simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Jertfa noastră, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos Care ne înalţă în Împărăţia Sa.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |