Întreaga rânduială a Intrării Mari este o pregătire a darurilor, clericilor şi poporului pentru aducerea sfintei jertfe prin rostirea anaforalei. Un loc esenţial în această pregătire îl are conştientizarea nevredniciei noastre pentru săvârşirea acestei înfricoşătoare slujbe, conştiinţă care se revarsă în rugăciunea ca, prin harul lui Dumnezeu şi nu datorită meritelor noastre, să fim învredniciţi ca fără de osândă să aducem sfânta jertfă şi ca aceasta să fie bineprimită de Dumnezeu. Sunt teme care revin mereu în ritualurile Intrării Mari fiind conţinutul principal al rugăciunilor pentru credincioşi (atât ale Sfântului Ioan Gură de Aur cât şi ale Sfântului Vasile cel Mare) precum şi al rugăciunii din timpul Heruvicului. Aceleaşi teme sunt reluate în rugăciunea punerii-înainte pe care protosul o rosteşte după aşezarea darurilor pe Sfânta Masă şi încheierea cântării Heruvicului, în timp ce diaconul zice din mijlocul bisericii ectenia cererilor. Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Vasile cel Mare au rugăciuni diferite ale punerii-înainte, dar ideile principale sunt aceleaşi.
Dumnezeul cel Atotţiitor şi Sfânt ni se deschide în iubire
„Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima,” — Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur debutează cu o mărturisire de credinţă: Dumnezeul nostru căruia îi aducem darurile este Atotţiitorul, Dumnezeul cel Atotputernic (Pantocrator) care le-a făcut şi le ţine pe toate, fără voia căruia nimic nu se poate întâmpla: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). El este Atotţiitor şi Unul Sfânt, singurul sfânt cu adevărat. „Aproape că identificăm dumnezeirea revelată cu sfinţenia. Se poate spune că în sfinţenie ni se revelează concentrat toate însuşirile dumnezeieşti. Ea e misterul luminos şi activ al prezenţei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeşte pe Dumnezeu de lume. Dar sfinţenia nu e atributul unui mister impersonal ci e atributul transcendenţei ca persoana”.
Dumnezeul nostru cel Atotputernic şi Sfânt este un Dumnezeu personal care vrea să intre în comuniune cu noi şi care se apleacă cu gingăşie şi iubire asupra noastră: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). El ne cheamă să îi răspundem şi noi cu iubire: „Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele” (Pilde 23, 26). De aceea El primeşte jertfa; de laudă a celui ce o aduce cu toată inima. Iar jertfa de laudă este „rodul buzelor care proslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15).
Să fim învredniciţi a aduce jertfe duhovniceşti prin Hristos
„primeşte şi rugăciunea noastră, a păcătoşilor, şi o (ne) du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului”. — Traducerea acestui fragment al rugăciunii ridică o problemă în sensul că în textul original verbul prosagein (a duce) este un verb tranzitiv care nu are obiect explicit. Ca urmare traducătorului îi revine sarcina de a decide care este obiectul asupra căruia se reflectă acţiunea acestui verb. Majoritatea traducerilor în limbile moderne, inclusiv cea românească, consideră că obiectul verbului este rugăciunea: „şi o du (rugăciunea) la sfântul Tău jertfelnic”. În acest caz este vorba desigur despre rugăciunea punerii-înainte prin care cerem să fim făcuţi vrednici a aduce daruri şi jertfe duhovniceşti. Ducerea rugăciunii la jertfelnic exprimă tocmai primirea ei.
Dar, după cum observa Egumenul Andrei Wade, în sintaxa greacă dacă un verb tranzitiv nu are obiect, el preia obiectul verbului tranzitiv următor cum este de exemplu cazul cererii „apară, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi” în care obiectul ultimului verb este preluat de toate cele anterioare. Ca urmare obiectul verbului din rugăciunea punerii-înainte sunt clericii care cer să fie duşi la altarul bisericii şi să fie învredniciţi a aduce daruri: „şi ne du la sfântul Tău jertfelnic”. Această interpretare o găsim în traducerea siriacă veche. Un argument în favoarea acestei interpretări constă în faptul că expresia „sfântul Tău jertfelnic” este folosita în celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii pentru a desemna altarul bisericii (altarul ceresc fiind numit „mai presus de ceruri” sau „înţelegător”, „duhovnicesc”). Textul paralel al rugăciunii punerii-înainte de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare precum şi de la Liturghia Sfântului Iacov şi unele Liturghii vechi-orientale se referă în mod explicit la primirea slujitorilor care se apropie de sfântul jertfelnic.
Aşa dar protosul se roagă în numele clericilor să fie duşi la sfântul altar şi învredniciţi a aduce daruri şi jertfe duhovniceşti pentru păcatele lor şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă să aducem „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5). Altarul bisericii este chip al lui Hristos căci „atotdumnezeiescul nostru altar este Iisus (...) în care, după dumnezeiasca Scriptură, fiind sfinţiţi şi aduşi ardere de tot în chip tainic, înfăptuim aducerea noastră”. Aducerea noastră nu poate fi făcută decât în Hristos şi înseamnă propria noastră jertfire, dăruirea totală către Dumnezeu ca o ardere de tot întru „miros de bună mireasmă” precum şi „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu” (Efes. 5, 2). Slujirea noastră se descoperă astfel că împlinirea chipurilor Legii Vechi potrivit căreia arhiereul aducea o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor jertfa sângeroasă pentru sine însuşi şi pentru neştiinţele poporului. Această jertfă a Legii Vechi nu avea însă puterea să desăvârşească cugetul închinătorului fiind doar o pildă pentru jertfa cuvântătoare şi fără de sânge a Legii Noi care are cu adevărat puterea de curăţire a păcatelor (Evrei 9, 7-9). Căci Arhiereul nostru cel mare este Iisus, Fiul lui Dumnezeu Care, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat, a străbătut cerurile. Îndrăzneala noastră de a veni în faţa sfântului altar ne este dată de lucrarea mântuitoare săvârşită de Hristos din dragoste pentru noi. „Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 14-16).
Se anticipează epicleza evidenţiindu-se rolul euharistic al Sfântului Duh
„Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bine primită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al Harului Tău peste noi, peste aceste Daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău” — Cerând ca jertfa noastră să fie bine primită, conştienţi că numai prin harul lui Dumnezeu putem să o aducem, ne mărturisim din nou nevrednicia în faţa înfricoşătoarei responsabilităţi pe care o avem: „Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29).
Primirea jertfei înseamnă sălăşluirea Sfântului Duh peste clericii slujitori, peste daruri şi peste tot poporul. Se anticipează astfel şi se pregăteşte epicleza evidenţiindu-se rolul euharistic al Sfântului Duh Care, în timpul anaforalei va fi invocat să vină nu numai asupra darurilor prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului ci şi asupra Bisericii arătându-o cu adevărat a fi Trupul lui Hristos.
Ne rugăm Tatălui ca primind jertfa noastră în altarul cel înţelegător - Hristos, să ne trimită harul Sfântului Duh
Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare este mai lungă şi cuprinzătoare decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, dezvoltând în general aceleaşi idei. Ea începe cu afirmarea lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu pentru noi schiţând ceea ce se va dezvolta amplu în anafora: - „Doamne Dumnezeul nostru, Care ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în această viaţă, Cel ce ne-ai arătat nouă căile spre mântuire şi ne-ai dăruit nouă descoperirea tainelor cereşti, tu eşti Cel ce ne-ai pus pe noi în slujba aceasta, cu puterea Sfântului Tău Duh. Binevoieşte, dar, Doamne, să fim slujitori ai Legii Tale celei noi şi săvârşitori ai Sfintelor Tale Taine. Primeşte-ne pe noi, care ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic, după mulţimea milei Tale, ca să fim vrednici a-Ţi aduce această slujbă cuvântătoare şi fără de sânge, pentru păcatele noastre şi cele din neştiinţă ale poporului, pe care, primind-o în sfântul şi cel mai presus de ceruri şi înţelegătorul Tău jertfelnic, întru miros de bună mireasmă, trimite nouă harul Sfântului Tău Duh”.
Dumnezeu, Ziditorul nostru, nu ne-a părăsit deşi am căzut în păcat ci, în marea Sa iubire de oameni, ne-a deschis în Hristos calea spre mântuire şi a rânduit clericii ca, în puterea Sfântului Duh, să fie săvârşitori ai Sfintelor Taine conducând poporul spre Împărăţia cerurilor. Clericii creştini sunt asemenea Sfântului Pavel şi celorlalţi apostoli „slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului” (II Cor. 3, 6). Având în faţă această înfricoşătoare răspundere, protosul se roagă, în numele clericilor, să fie primiţi la Sfântul Altar şi învredniciţi să aducă „jertfa cea fără de sânge”, slujba cuvântătoare. Sfântul Nicolae Cabasila explică folosirea expresiei „slujba cuvântătoare” pentru jertfa euharistică prin faptul că preotul săvârşeşte aducerea darurilor slujindu-se numai de cuvinte sfinţitoare, conlucrând la împlinirea ei nu prin faptă ci numai prin cuvintele rugăciunii. Jertfelnicul cel înţelegător şi mai presus de ceruri în care protosul se roagă să fie primită jertfa este însuşi Hristos, Arhiereul, Jertfa şi Altarul. Iar primirea jertfei de către Hristos înseamnă trimiterea harului Sfântului Duh asupra noastră şi a darurilor.
Liturghia este împlinirea chipurilor Legii Vechi
„Caută spre noi, Dumnezeule, şi priveşte spre slujba aceasta a noastră şi o primeşte pe dânsa precum ai primit darurile lui Abel, jertfele lui Noe, arderile de tot ale lui Avraam, preoţia lui Moise şi a lui Aaron şi jertfele de pace ale lui Samuel. Şi, precum ai primit de la Sfinţii Tăi Apostoli această slujba adevărată, aşa primeşte şi din mâinile noastre, ale păcătoşilor, aceste daruri întru bunătatea Ta, Doamne, pentru ca, învrednicindu-ne a sluji fără prihană la sfântul Tău jertfelnic, să aflăm plata credincioşilor şi înţelepţilor iconomi, în ziua cea înfricoşătoare a răsplătirii Tale celei drepte”.
Sunt evocaţi drepţii Vechiului Testament ale caror jertfe au fost primite: Abel, Noe, Avraam, Moise, Aaron şi Samuel. Jertfele lor au fost chipuri ale jertfei celei adevărate adusă de Hristos şi încredinţată spre slujire Sfinţilor Apostoli. Liturghia se descoperă astfel ca împlinire a chipurilor Legii Vechi şi actualizare a jertfei lui Hristos, continuare a slujirii adevărate a Apostolilor.
În final se revine la tema învrednicirii scoţându-se încă o dată în evidenţă responsabilitatea slujirii la Sfântul Jertfelnic pentru care vom da răspuns în ziua judecăţii, rugându-ne să fim asemenea iconomului credincios care a împlinit voia Stăpânului (Luca 12, 42-44).
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |