Versetele
1-7 cuprind întâiul poem închinat Servului lui Dumnezeu, viziune mesianică în care Sfinţii Părinţi ai Bisericii L-au văzut pe Iisus Hristos, în ipostaza Sa umilă (ipostază pe care mesianismul iudaic a refuzat s'o accepte). În mentalitatea şi practica aulică din antichitatea orientală, servul (robul, sluga) era un titlu de nobleţe pe care-l purta, la curtea regală, dregătorul prin care suveranul îşi făcea cunoscute deciziile judecătoreşti. Versiunea Ebraică foloseşte, constant, unul şi acelaşi cuvânt:
ébed, în timp ce Septuaginta nuanţează prin folosirea a două cuvinte:
doulos = rob, sclav, slugă, serv şi
país, termen al cărui prim sens este acela de copil (în ipostaza masculină: fiu) şi care numai în al doilea rând înseamnă rob, serv, slugă. Patriarhul Avraam se numeşte pe sine robul lui Dumnezeu (
Fc 18, 3), iar Acesta, la rându-I, îl numeşte robul Meu (sau sluga Mea). Tot astfel îi va numi pe Isaac, pe Iacob şi pe David, ca şi, în general, pe fiii lui Israel. În poemul de faţă, trimiterea la Iisus Hristos este susţinută şi de dubla încărcătură semantică a cuvântului
país: fiu şi serv, nuanţe pe care vechii traducători români ai Septuagintei, începând cu cei din 1688, le-au consfinţit.