Cei săraci cu duhul (în nici un caz: Cei săraci cu intelectul!) are două înţelesuri, ambele duhovniceşti: 1) Săracul care şi-a asumat lăuntric starea de sărăcie şi o îndură cu demnitate umană şi nădejde cerească; bogatul care nu e dependent lăuntric de propria sa bogăţie şi care, atunci când o pierde, parţial sau total, rămâne un om liber. 2) Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară fină, inefabilă a sufletului (fără a fi altceva decât acesta), prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfânt. Pentru ca această experienţă să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină sărac de orice patimi sau impurităţi; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire şi, în consecinţă, pentru împărăţia cerurilor. Pe de altă parte, în limbajul evanghelic, termenul sărac poate însemna şi smerit, umil, supus, ascultător, având întotdeauna o conotaţie pozitivă. Sensul este înrudit cu acela al versetului
8: Fericiţi cei curaţi cu inima.