Cetate romano-bizantină aşezată pe un promontoriu la vest de satul Mahmudia. Nu s-au făcut săpături arheologice, dar cu ocazia diferitelor lucrări au ieşit la iveală ruine, cărămizi, fragmente ceramice, dolia, monede, o diplomă militară din anul 97 (CIL, XVI, 41) şi inscripţii.
   Apărarea militară a cetăţii o asigurau milites quinti Constantini (Not. dign., Or., XXXIX, 26) şi o vexillatio, comandată de un praepositus, aparţinînd, poate, de legio I Iovia, cum ne informează inscripţia nr. 271, în care e pomenit şi numele aşezării. Importanţa strategică a cetăţii decurgea, în primul rînd, din faptul că era aproape de gurile Dunării. Se pare că în apropiere a avut loc, în secolul al IV-lea, o luptă importantă, în care au căzut mulţi ostaşi romani. În amintirea lor se va fi ridicat un monument comemorativ, pe care au fost înscrise numele luptătorilor morţi. Fragmentele inscripţiei nr. 272 au făcut parte din acest monument.
   În secolul al VI-lea Salsovia era un centru important, economic şi politic, întrucât el apare înscris în Not. episc. a lui De Boor, p. 532, ca reşedinţă episcopală, în aria misionară a episcopului de Salsovia trebuie să fi intrat şi regiunile de dincolo de Dunăre, aşa cum, dealtfel, e de presupus şi pentru episcopii din centrele aşezate pe limes scythicus.

Pârvan, Salsovia ; Weiss, Dobrudscha, p. 54–55 ; Vulpe, HAD, 301, 345 ; Vulpe–Barnea. DID, II, passim; TIR, L, 35, p. 83.

271
MIRSR, inv. nr. 17865 (fostă la MNA, L, 612). Placă de marmură, ruptă în două bucăţi, descoperită prin anul 1865, în marginea de vest a satului Mahmudia, în ruinele castrului (cetăţii). După descoperire piatra a fost îngropată în grădina unui ţăran din com. Malcoci, dar a fost redescoperită în anul 1903. Prezintă inscripţii pe ambele feţe, una funerară (a), mai veche, şi alta mai nouă (b), votivă.
Dimensiuni: 0,63 x 0,50 x 0,075 m ; înălţimea literelor : 0,13 m.
Secolele II–III.

Constantin Moisil, O noua inscripţie găsită în Dobrogea, Convorbiri literare, 39, 1905, p. 563–566; V. Pârvan, Salsovia, p. 25–43; ILS, 8940; cf. Domaszewski, Rangordnung, p. 52; idem, Abhandlungen, p. 208; Netzhammer, Christl. Altert., p. 19–20, fig. 2 (desen); RE, V, A, 1927, col. 611–612; Vulpe, HAD, p. 295–296, fig. Fr. Cumont, Lux Perpetua, Paris, 1949, p. 51; Barnea, Istoria României, I, p. 591–592 ; idem, DID, II, p. 383, fig. 7 (foto); Pippidi, Ist. ret., p. 299–300.

7. Moisil: patri s[uo] posuit]; Pârvan: patris.

6 După leg. nu se observă bine dacă este o bară verticală sau altceva. Moisil şi Pârvan admit această bară şi presupun că indică o legio I, deosebindu-se doar între ei prin aceea că primul înţelege legio I Italica, cel de-al doilea, legio I Iovia. Literele par să arate o vîrstă mai veche de vremea lui Diocletian, cînd a fost creată şi adusă la Noviodunum legio I Iovia şi de aceea este mai probabil să avem de a face cu legio I Italica.
cca anii 322–323.

1. Deus Sanctus Sol, zeu protector al armatei romane încă din secolul al III-lea, iar în timpul lui Diocletian şi Licinius în foarte mare cinste (Fr. Cumont, Sol, în DA, IV, p. 1373–1386; Marbach, Sol, în RE, III, A, 1929, col. 901–913; Domaszewski, Die Religion des römischen Heeres, p. 35, 60 şi urm.; idem, Abhandlungen, p. 209 ; E. Stein, Histoire, I, p. 9–10, 87 ; II, p. 462, n. 14).

3. Data de 18 noiembrie corespunde cu Anul nou, după calendarul syro-macedonean, în vigoare în timpul lui Licinius. Sărbătorirea lui Sol în ziua I a lunii Dios, arată de cît de mare cinstire se bucura zeul în timpul lui Licinius (Domaszewski, Abhandlungen, p. 205–210 ; Alan E. Samuel, Greek and Roman Chronology. Calendars and Years in Classical Antiquity, München, 1972, p. 138 şi urm. ; p. 176).

5–6. Data de 322 a inscripţiei, fixată de Pârvan, nu mai poate fi privită, ca sigură, deoarece el s-a bazat pe o ipoteză a lui Mommsen, privind stricarea definitivă a raporturilor dintre Constantin şi Licinius, care au dus la detronarea acestuia din urmă (Mommsen, Hermes, 17, 1882, p. 531, 533 ; 32, 1897, p. 545–548 ; Seeck, 36, 1901, p. 28-35 ; Mommsen, p. 602–605; Seeck, 37, 1902, p. 155–156). Pârvan a admis ca dată a detronării lui Licinius anul 323 (după Mommsen), nu 324 (ca Seeck). Cercetările ulterioare au dat dreptate lui Seeck, stabilind că războiul dintre cei doi împăraţi a început în anul 323 si s-a terminat la 18 sep­tembrie 324, cu înfrîngerea lui Licinius la Chrysopolis lîngă Chalcedon. (Seeck, Rheinisches Museum, 62, 1907, p. 493–499, 517–519, 533; idem, Licinius, RE, XIII, 1926, col. 222–231; idem, Geschichte des Untergangs der antiken Welt, I (ed. a IV-a), Stuttgart, 1921, p. 173–184;. E. Stein, Histoire, I, p. 104–105; I, 2, p. 465–466, n. 49). În această, vreme disensiunile dintre cei doi împăraţi au atins tensiunea maximă, ca să nu se mai menţioneze reciproc în documentele oficiale, potrivit uzanţei. Dealtfel primele documente (papiri) care arată pe Licinius pomenit numai alături de fiul său, fără Constantin cel Mare, datează din anul 323 (cf. Pârvan, Salsovia, p. 32–33). Autorii lucrării Prosopography, I (Jones) indică data inscripţiei cca 323, fără argumentare. W. Seston, La conférence de Carnuntum et les dies Imperii de Licinius, în Carnuntina [Römische Forschungen în Niederösterreich, III, Graz-Köln, 1956, p. 184–186], o datează la 19 noiembrie 322, iar D. M. Pippidi, între 314–322.

7–8. Asupra semnificaţiei cuvintelor ture, cereis et profusionibus, v. Fr. Cumont, Lux Perpetua, Paris, 1949, p. 50–51. Este de menţionat, pentru a înţelege mai bine sensul cuvintelor de mai sus, că în cadrul trupelor auxiliare exista funcţia de turarius, adică o persoană care avea un rol în sacrificiile cu tămîie ; v. Domaszewski, Rangordnung, p. 50, 52.

9. a praeposit (is) et vexillat(ionibus ) ; preferăm forma de plural, ca Domaszewski, op. cit. p. 52 şi Abhandlungen, p. 205, celei de singular (Moisil, Pârvan), deoarece dispoziţiile au caracter general şi trebuiau îndeplinite de toţi comandanţii (praepositi) şi de toate vexilaţiile, prezente şi viitoare, la Salsovia.
   Pârvan, urmat de Barnea, consideră că detaşamentul de la Salsovia era o unitate a legiunii I Iovia. Este probabilă această interpretare, dar mai e posibilă şi o alta. Luînd în considerare caracterul vexilaţiei şi semni­ficaţia titlului de praepositus, în această vreme, am putea admite că vexilaţia era formată din trupe auxiliare. Comandantul unităţii era un praepositus castri, adică comandant al castelului, înlocuind pe vechiul praepositus castrorum şi ţinea direct de ducele provinciei (Grosse, p. 49–51, 143–145; Hoffmann, Bewegungsheer, p. 79). Rolul unităţii, în afară de apărare, era să împiedece contrabanda şi furturile la graniţă.

11. exorari, cu sensul de "a ruga", la Ovidiu, Trist., III, 13,13 : nec dare tura, libet nil exorantia divos, cf. Pârvan, Salsovia, p. 27.

12. Valerius Romulus, v(ir) p(erfectissimus) dux, necunoscut din alte documente ( Jones, Prosopography, p. 772, nr. 7) ; despre titulatură, v. Mommsen, Hermes, 24, 1889, p. 266 şi urm. şi nr. 2, 3, 86, 233 din volumul nostru.

14. describsit ; b pentru p, v. Mihăescu, § 81.

272
MNA, L, 323, a–f. Şase blocuri de calcar (a, b, c, d, e, f) dintr-o mare inscripţie, care va fi aparţinut unui important monument funerar sau triumfal. Blocurile a, b, c, d au fost descoperite întîmplător la sfîrsitul secolului trecut, aproape de Mahmudia, "pe valea Curpenişului, sub poalele dealului Beştepe" (cum a arătat Emilia Doruţiu-Boilă), nu în apropiere de Babadag (cum afirmă Tocilescu si toţi după el). Blocul e a fost descoperit în satul Congaz (= Rîndunica, jud. Tulcea), la 15 km NE de Babadag, în anul 1927, de Paul Nicorescu ; blocul f, inedit, aflat în colecţiile MNA, nu se ştie în ce condiţii a fost descoperit. Blocurile a–f se îmbină între ele, iar celelalte nu.
Dimensiuni: a)  0,56 x 0,38 x 0,40 m; b) 0,56 x 0,42 x 0,45 m ; c) 0,58 x 0,44 x 0,26 m ; d) 0,56 x 0,55 x 0,26 m ; e) 0,58 x 0,69 x 0,21 m ; f) 0,49 x 0,56 x 0,39 m. Înălţimea literelor : 0,06–0,07 m.
Secolul al IV-lea.

Tocilescu, AEM, 19, 1889, p. 221, nr. 85 publică blocurile a, b, c, apoi d, în Fouilles, p. 209, nr. 35, cu transcriere în majuscule ; CIL, III, 14214²⁴ (aceleaşi patru fragmente) ; P. Nicorescu, Bis exarchus, un grad necunoscut în armata pre-bizantină, ARMSI, ser. III, tom. XIX, 1937, p. 211–216, cu 5 planşe şi adaugă fragmentul e; Sc. Lambrino, Bis exarchus, RIR, 10, 1940, p. 333–339, studiu asupra inscripţiilor a–e; cf. Vulpe, HAD, 305; Emilia Doruţiu-Boilă, SCIV, 15, 1964, p. 133–134 (precizează locul de descoperire al fragmentelor a–d); Barnea, SCIV, 18, 1967, p. 572; idem, DID, II, p. 396–397.

a Titianus    Valentinus    Ursicinus Ianuarius 5 Circit(ores)    Ursinus    Concordius d  . . . . . . . .    . . . ẠSIRỊ    OABENSỊ    SCUPS 5 ANI PP    MEOVIT    VISLECT f . . . . . . . .    [M]aximi[anus]    [M]aximus    [Ia]nuarius    . . . . . ṢCO 5 . . . . . et    . . . . . . s

b Maxi[mus]   Castri[ciani)   Valen[s?]   Iovin[us]   Iuliu[s]   Dard[anus?]   Equite[s] e Bis exarchi   Carinus   Barbatio   Diogsnianus   Exarchi   Dicebalus   Faustinu[s]

c Abbas   Herodes   Abbas   Ad[a]viu[s]   Beṛsum[es]   Barsam[es]   Theote[cnus] s Anatoli[us]   Quart[us]   Mar[cianus ?]   Puti[us]   Bon[osus]   Circit[ores]   Para[tus]

b 2. Tocilescu : castre[nses], dar pe piatră ultima literă e clar I, nu E, de aceea Nicorescu, şi după el Lambrino, adoptă castri(ciani), deşi se gîndeşte şi la castri(ani); 3. Tocilescu: Valen[tinus ?]; CIL, III : Valen[s] ; 4. Tocilescu : Iovin ; CIL : Iovinus ; 6. Nicorescu: Dardan(ius ?) ; pe piatră numai DARD şi de aceea Lambrino : Dard[anus].

c 1. la începutul numelui Abbas, Tocilescu, AEM şi Fouilles şi CIL, III presupun încă o literă ştearsă; 3. Tocilescu şi CIL, III: ABS ; 4. Tocilescu, AEM şi CIL : AD / IIV / s; Tocilescu, Fouilles, şi Nicorescu : Ad[?]vius, dar pe piatră e loc pentru două litere; 6. Tocilescu, AEM şi CIL : BEISV M; Tocilescu, Fouilles: Bersun; Nicorescu şi Lambrino : Bersum[es]; 7. Tocilescu si Lambrino : Theote[cnus]; CIL, III : Theote[nous] ; Nicorescu : Theote(ouus ?).

d 4. Tocilescu, Fouilles: SCVPSI/; CIL, Nicorescu şi Lambrino: SCVPSA;/ 5. Nicorescu : [castri]ani sau [castric]iani p(rae)p(ositi); Lambrino : . . . ani pp. Noi credem că s-ar putea completa : [Marci]ani p(rae)p(ositi) ; Nicorescu: [militu]m equit[um] .

e col. I, 4. Lambrino vede pe piatră DIOCSNIANVS, şi propune lec­tura Diogenianus. Lectura ni se pare plauzibilă şi precizăm că pe piatră a patra literă din cuvînt este G nu C; col. II : toate întregirile sînt propuse de Lambrino ; în r. 2 se gîndeşte şi la Mar[inus].

Tocilescu a datat inscripţiile în secolul al IV-lea şi considera că ele men­ţionează un corp de cavalerie sau un colegiu organizat milităreşte (ca agentes in rebus) şi releva, totodată, că blocul c conţine nume orientale. P. Nicoreseu a socotit că bis exarchus, din fragmentul e, ar semnifica, gradul de şef peste 12 oameni, responsabilitate dublă în comparaţie cu aceea a unui exarchus. Întregul monument, din care făceau parte inscrip­ţiile, ar fi fost ridicat, după acelaşi autor, în amintirea unei victorii cîştigate asupra goţilor, poate sub împăratul Valens (p. 214). O ipoteză asemănătoare a emis şi Barnea, care adaugă că ar putea fi vorba şi de împăratul Constantin al II-lea. P. Nicorescu releva numele Dicebalus, considerîndu-l o dovadă a prezenţei populaţiei autohtone romanizate. Lambrino vede în bis exarchus un exarch care si-a îndeplinit funcţia a doua oară (bis, iterum), subofiţer, corespunzător lui primipilus sau navarchus, oricum mai mare ca circitor. Tinînd seama de conţinutul textului şi de faptul că literele din fragmentul d sînt mai mari, el crede că acest fragment se afla, pe monumentul originar, deasupra, iar dedesubt frag­mentele a–c, e şi sub ele fragmentul c. Menţionarea în fragmentul d a cuvîntului praepositus, grad superior tuturor celorlalte, face plauzibilă ipoteza lui Lambrino cu privire la plasarea acestui fragment. Mai greu de admis este ordinea celorlalte blocuri, fiindcă presupunerea sa că în fragmentele a–b şi e înşiruirea numelor ar fi în ordine descendentă şi unitară gradelor, în ambele coloane, mai are nevoie de dovezi. După cercetările de pînă acum, circitor apare ca subofiţer, însărcinat cu inspecţia pazei, ocupînd penultima treaptă în militia equestris, înainte de eques şi după biarcus (Grosse, p. 112–114 ; Fiebiger, RE, III, 1897, col. 2569,3 ; .Tones, Later Roman Empire, II, p. 617, 634, 647, 674 ; Hoffmann, Bewegungsheer, p. 79) şi oricum mai mare ca exarchus, funcţie deţinută de ostaşii de rînd (Grosse, 109–110). Coloanele de nume de pe blocurile a–b, e >e puteau continua în ordine verticală cu altele de pe blocuri, azi dispă­rute ; continuarea înşiruirii în ordine orizontală, presupusă de Lambrino, nu este sigură.

a 1. Titianus. presupus, în chip cu totul neverosimil de Beşevliev, 52, a fi identic cu Thetianus, quondam circetor, dintr-o inscripţie de la Hărsovo, regiunea Razgrad (B.P. Bulgaria); un Titianus menţionat la Beroe (R.P. Bulgaria), v. Beşevliev, 191,5 ; 3. Ursicinus, nume cunoscut în Scythia, v. nr. 233 ;6. Ursinus, la Trier doi fraţi se chiamă Ursinus şi Ursicinus, in aceeaşi inscripţie (v. Gose, Katalog, 465) iar Ursus şi Ursicina sînt intîlniţi în aceeaşi localitate (ibidem, 66, 463, 464, 465).

b. Castriciami (castriani, castellani, castresiani) sînt militari din trupele de graniţă (ripenses, riparienses, limitansi), cantonaţi în castra sau castella (Grosse, p. 66–67. 276; Jones, op. cit., II, p. 662; Piganiol, L'émpire chrétien (325–395), Paris, 1972, p. 365). Ei trebuie deosebiţi de burgarii, cantonaţi în burgi şi care nu erau ostaşi propriu-zişi, ci sclavi publici, coloni, inquilini, meniţi să împiedice contrabanda şi hoţia, intervenind la apărare numai în cazuri extraordinare (v. si nr. 172 cu inscripţia de la Tropaeum).

6. Dardanus, cf. CIL, V, 2 894 (Patavium).

c 1. Abbas, nume semitic ; Diehl, 4978; Reginetta Canova, Iscrizioni, p. LXXXI ; Wuthnov, p. 6 : Αββα ; Kajatno, Supernomina, p. 28.

3. Ad[a]vius sau Ad[da]vius.

5. Bersum[a], nume semitic; Bull. ép., 1948, 251, a (Βερσαυμα = Barsauma)

6. Barsam[es], nume semitic; Bull. ép., 2955, 58: Βαρσάμεος, Βαρσημεα, Βαρσημιος.

7. Theote[cnus], cf. Diehl, 4003 b (Neapoli): Theotecnus ; Bull. ép., 1953, 206 (Doura) : Θεότεκνος, nume de bărbat.

e. col. I, 3 Barbatio, cf. Diehl, 124 : Barbatio notarius v.c.

4. pentru Diogenianus, cf. Diehl, 446.

6. pentru Dicebalus, cf. CIL, III, 4150, 7437 = 6150 ; XIII, 10013³⁹; XV, 2445 ; după Nicorescu, op. cit., p. 213–214, nume autohton, dac, iar după Vulpe, HAD, p. 305, nume carpic.
col. II, 1. pentru Quartus, cf. Diehl, 1965 Ad.

3. Putius, cf. CIL, III, 9566 ; Diehl, 4735 (Dalmaţia, aproape de Salona).

4. pentru Bon[osus], v. exemple multe la Diehl, III, p. 29.

6. Para[tus], ca în CIL, XVI, 61, p. 57, sau Parsios, ca într-o inscripţie din Tripolitania, cf. Bull. ép., 1953, 258.
   Din punct de vedere etnic, numele înscrise pe blocurile a–b, e, f, indică o populaţie romană sau romanizată, eventual caracteristică mediului balcano-dunărean. Fragmentul c are 5 nume semitice, unul nesigur, Ad[davius], şi două greceşti (după Tocilescu, Nicorescu, Lambrino, Barnea, toate orientale, iar după Vulpe, 6–7 ar fi siriene).
   Faptul că în fragmentele a–b şi e se menţionează de două ori circitores l-a făcut pe Lambrino să creadă că am avea de a face cu două unităţi militare diferite, stabilite în Dobrogea şi ipotetic identificate de el cu cele menţionate de Not. dign., Or., XXXIX, 18, 19. Fragmentul e ar sugera, după Lambrino, o a treia unitate formată în Orient. Noile precizări ale Emiliei Doruţiu-Boilă, privind locul de descoperire al inscrip­ţiilor, ne îndeamnă să ne gîndim, pentru identificarea trupelor, la unită­ţile militare staţionate la Salsovia (v. nr. 271), Aegyssus (nr. 270) sau Gratiana (Not. dign., Or., XXXIX, 27). Datele inscripţiei nu permit nici o precizare, în această privinţă, ele lăsînd să se întrevadă numai că erau trupe de cavalerie (circitores, equites) şi infanterie, dacă castriani au mai mult această semnificaţie.

273
Muzeul de istorie Galaţi, inv. nr. 6075. Fragment de ţiglă găsită în comuna Mahmudia (probabil în ruinele cetăţii?). A făcut parte din colecţia Pr. Eniceicu. E ruptă la stînga, dreapta si jos.
Dimensiuni: 0,12 x 0,0125 x 0,03 m; înălţimea literelor : 0,01–0,02 m.
Secolele V–VI.

Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 112, nr. 73 (text, trad.).

᾽Ενθάδε κῖτε Πάρ- φυρις δοῦ- λο̣ς̣ Χ̣(ριστοῦ)

4. O este incomplet săpat şi în ligatură cu Λ; nu este clar dacă după X este C şi atunci cuvîntul ; Χριστοῦ ar fi prescurtat, ori semnul abia vizibil este o simplă zgîrietură.