În primele secole creştine, după adunarea poporului în biserică şi intrarea arhiereului şi a preoţilor, Sfânta Liturghie începea cu lecturile din Sfânta Scriptură şi explicarea lor (predica). Antifoanele au apărut mai târziu ca un serviciu liturgic distinct săvârşit în timpul procesiunii spre biserica în care urma să se săvârşească Sfânta Liturghie. Se cântau psalmi însoţiţi, ca refrene, de anumite imne liturgice şi se rosteau rugăciuni. Începând cu secolele VII-VIII acest serviciu liturgic devine o parte introductivă a Sfintei Liturghii păstrând însă până astăzi caracterul de pregătire pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi scoţând în evidenţă, alături de Intrarea mică şi de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de înaintare spre Împărăţie.

Ce sunt antifoanele?

Denumirea de antifoane vine de la practica cântării alternative a psalmilor şi a refrenelor de către două grupuri de cântăreţi. Până în secolul al XIV-lea se cântau ca antifoane psalmii 91, 92 şi 94 precedaţi de rugăciunile corespunzătoare rostite cu voce tare şi încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm întâlnim, după secolul al VI-lea, imnul „Unule - Născut”, atribuit împăratului Iustinian. Treptat s-a ajuns să nu se mai cânte decât câte trei stihuri din fiecare psalm aşa cum este prevăzut până în prezent de cărţile de cult la rânduiala Liturghiei din zilele de rând.

Din secolul al XIV-lea în duminici şi în sărbători psalmii antifonici au fost înlocuiţi cu antifoanele specifice slujbei Obedniţei (Tipica) şi anume psalmii 102 şi 135 şi Fericirile (cu stihiri). În practică, în special în parohii, cu excepţia praznicelor împărăteşti care au antifoane speciale, ca antifoane se cântă numai versetul întâi al Psalmului 102, imnul Unule - Născut şi Fericirile (fără stihiri).

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu

În număr de trei pentru că „Dumnezeu este întreit în Persoane şi, prin aceasta, trei e un simbol al infinităţii dar al infinităţii în iubire căci Dumnezeu e infinitatea vieţii în iubire” , antifoanele ne pregătesc pentru a deveni părtaşi iubirii dumnezeieşti prin intrarea în Împărăţia Sfintei Treimi. De aceea înaintea primelor două antifoane slăvim Sfânta Treime iar înainte de cântarea Fericirilor ne rugăm, precum tâlharul pe cruce, să fim pomeniţi întru Împărăţie.

Antifonul I - starea în care pornim spre Împărăţie

Alcătuit la persoana I singular, antifonul I este un îndemn pe care fiecare trebuie să şi-l adreseze pentru o angajare totală, din adâncurile cele mai intime ale fiinţei, din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti Doamne.” Sinteză a întregului psalm 102, acest verset ne arată starea în care trebuie să purcedem în pelerinajul nostru spre Împărăţia lui Dumnezeu, starea în care ne putem apropia de Dumnezeu cel ce miluieşte pe cei ce se tem de El precum tatăl pe fii (Ps. 102, 13).

Antifonul al II-lea - mărturisirea credinţei în Hristos

Întregul conţinut al credinţei creştine depinde de modul în care se răspunde la întrebarea „Cine este Iisus Hristos ?”. Prin cântarea imnului Unule-Născut, „una dintre cele mai pline de învăţătură alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască” peste care însă mulţi credincioşi trec cu superficialitate fără a lua seama la bogăţia de învăţături pe care o cuprinde, răspundem încă de la începutul Sfintei Liturghii la această întrebare. Antifonul al II-lea este o mărturisire de credinţă în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Împărăţia lui Dumnezeu şi ne dăruieşte puterea de a intra în ea.: „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!”

Mărturisim astfel că una dintre persoanele Sfintei Treimi, şi anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru mântuirea noastră, din Sfânta Fecioară Maria dar rămânând esenţial acelaşi în dumnezeirea Sa. Prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a primit firea umană în ipostasul Său realizându-Se unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit pentru noi şi a murit cu trupul însă, fiind Dumnezeu adevărat, moartea nu L-a putut ţine şi a înviat „cu moartea pe moarte călcând” deschizându-ne calea spre mântuire, spre dobândirea vieţii de veci în Împărăţia Sa.

Inspirată în mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din anul 553 („Dacă cineva nu mărturiseşte că Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit cu trupul este Dumnezeu adevărat şi Domn al slavei din Sfânta Treime, să fie anatema”) şi exprimată sub formă de rugăciune, această mărturisire de credinţă sintetizează învăţătura hristologică a Bisericii, aşa cum a fost ea definită de către sinoadele ecumenice de până atunci:

• Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut înainte de veci din Tatăl şi de o fiinţă cu El, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om - Sinodul I ecumenic (325);
• În Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite ipostatic: neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. De aceea Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) - Sinoadele III şi IV ecumenice (431 şi 451);
• Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu („Unul din Sfânta Treime”) care a asumat firea umană şi a murit în trup pentru mântuirea noastră - Sinodul V ecumenic (553).

Mărturisirea se încheie cu rugăciunea adresată lui Hristos pentru a ne împărtăşi de roadele lucrării Sale: „mântuieşte-ne pe noi” ceea ce este echivalent cu a spune: „pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta”.

Antifonul al III-lea - condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu

După rugăciunea de a fi pomeniţi întru Împărăţia lui Dumnezeu (Întru Împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi Doamne), Hristos Însuşi ne vorbeşte atrăgându-ne atenţia asupra condiţiilor intrării în Împărăţia Sa (Matei 5, 3-12). „Să nu te intristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire Împărăţia cerurilor, ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur. Chiar dacă răsplăţile sunt diferite totuşi toate duc în Împărăţia cerurilor”.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor - sărăcia cu duhul sau smerenia de bună voie (Sfântul Ioan Gură de Aur) este condiţia esenţială a intrării în împărăţie, ea ne deschide portile cerului pentru că numai cel care îşi cunoaşte nimicnicia însetează după Dumnezeu;

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia - plângerea este mântuitoare atunci când este o expresie a pocăinţei, a străpungerii inimii şi a întoarcerii spre Dumnezeu;

Fericiţi cei blânzi, ca aceia vor moşteni pământul - blândeţea, cel dintâi rod al bunătăţii şi al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: „Învătaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”(Matei 11, 29).

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura - dreptatea înseamnă aici cucernicie (Sfântul Ioan Gură de Aur), virtutea în general (Sfântul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie să o căutăm cu toată dorinţa inimii noastre;

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui - milostenia izvorăste din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea trupească şi sufletească a semenilor şi atrage mila lui Dumnezeu asupra noastră;

Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu - curăţia inimii o dobândim atunci când reuşim să smulgem din ea rădăcinile păcatului, adică poftele şi gândurile rele, şi o umplem de iubire şi de dorinţa după Dumnezeu;

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema - scopul a tot ceea ce facem în viaţă trebuie să fie pacea care este dar şi har de la Duhul Sfânt, semn al prezenţei Sale care ne transportă în „lăcaşul” Său (Sfântul Serafim de Sarov);

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor - luptând pentru dreptate, având ca arme adevărul şi iubirea, până la a fi prigoniţi ne identificăm cu Mântuitorul Care a suferit răstignire;

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea - prigonirea nu aduce fericirea decât dacă cel prigonit este cu adevărat nevinovat, dacă ocara este mincinoasă şi victima este un martor al Adevărului, al lui Hristos Însuşi.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri - ca o concluzie a ultimei fericiri dar şi a antifonului al III-lea şi a întregii părţi introductive a Sfintei Liturghii, Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm şi să ne veselim de intrarea în Împărăţia Sa care se va înfăptui în timpul Sfintei Liturghii.

„Ia seama, suflete de creştin, ce se cântă la începutul Liturghiei, ne atrage atenţia Sfântul Ioan de Kronstadt. Ai auzit? Dumnezeu s-a întrupat pentru tine, s-a făcut om ... Simţi oare ce înseamnă aceasta? Te înalţă oare aceasta? Te desprinde de pământ? Priveşte cât de îngăduitor, înfricoşător, minunat şi grozav se apropie de noi Împărăţia lui Dumnezeu”.

Pr. Florin Botezan