Ritul bizantin este ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe

Ca o expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, forma originară a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuţia personală a marilor liturgisti şi ierarhi, adaptări locale, accentuarea anumitor amănunte etc., au dus, în diferite regiuni, la conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat treptat în rituri liturgice, adică în forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mântuitorului în Liturghie.

Dacă în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice specifice principalelor centre creştine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma), începând cu sec. IV dH, odată cu creşterea importanţei Constantinopolului, s-a conturat şi s-a impus ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin. Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.

Liturghiile ritului bizantin

Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Aşa numita „Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite”, pusă sub numele Sfântului Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfă şi nu se sfinţesc darurile. Ea este un ritual solemn de împărtăşire cu Sfintele Taine sfinţite la una din Liturghiile propriu-zise.

Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog şi păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a fost adoptată şi la Constantinopol. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii este confirmată de numeroase mărturii.

La sfârsitul sec. IV şi începutul sec. V dH. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în tradiţie antiohiană, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii la contemporanii, istoricii, biografii şi panegeriştii acestui Sfânt Părinte cu privire la alcătuirea Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, aparţin Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o tradiţie mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.

Până in sec. X Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujită în mod curent în Biserica Ortodoxă fapt dovedit de aşezarea ei în manuscrise, până în sec. X, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

• În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujeşte numai de zece ori pe an şi anume:
• În ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie);
• În primele cinci duminici din Postul Mare;
• În Joia Mare şi Sâmbăta Mare;
• În ajunul Crăciunului şi Bobotezei; dacă aceste ajunuri cad sâmbăta sau duminica atunci în ziua ajunului se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în conţinutul rugăciunilor rostite de preot şi, mai ales, al rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însă este aproape identică.

Structura originară a Liturghiilor bizantine

La momentul redactării lor cele două Liturghii erau mult mai simple decât astăzi având următoarea structură:

• Adunarea în Biserică a credincioşilor şi intrarea episcopului şi a preoţilor
• Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
• Lecturi din Vechiul şi Noul Testament;
• Omilia (explicarea textelor citite);
• Rugăciuni pentru catehumeni şi trimiterea acestora din biserică;
• Liturghia euharistică (credincioşilor)
• Ectenia mare;
• Rugăciuni pentru credincioşi;
• Sărutarea păcii;
• Aducerea darurilor de pâine şi vin;
• Rugăciunea punerii înainte;
• Anaforaua liturgică rostită cu voce tare şi fără întrerupere de către protos;
• Frângerea pâinii;
• Împărtăşirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mână şi bând Sfântul Sânge din potir;
• Rugăciunea amvonului.

Evoluţia Liturghiilor bizantine

Începând cu secolul V cele două Liturghii vor evolua concomitent astfel încât schimbările produse vor fi identice pentru amândouă. Această evoluţie va consta în principal în dezvoltarea punctelor cărora, în schema primară, le corespund actiuni fără cuvinte:

• intrarea în biserică;
• sărutarea păcii;
• frângerea şi împărtăşirea.

Să urmărim pe scurt evolutia Liturghiilor bizantine de-a lungul timpului:

• sec. V: se introduce Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule ...), începe dezvoltarea ritualului Intrării Mari, apare obiceiul citirii în taină a anaforalei liturgice pe fondul cresterii importanţei imnelor cântate;
• sec. VI: se introduce rostirea Crezului şi cântarea Heruvicului;
• sec. VII: începe dezvoltarea ritualului Proscomidiei, se introduce împărtăşirea laicilor cu linguriţa, se renunţă la citirea textelor din Vechiul Testament, ectenia mare se mută înainte de Trisaghion, se generalizează citirea în taină a anaforalei;
• sec. VIII: se introduce ectenia întreită, antifoanele cuprinzând psalmii 91, 92, 94, imnul „Unule Născut”, se adaugă otpustul;
• sec. X: se introduce Axionul;
• sec XI: se adaugă Binecuvântarea mare, rugăciunea de dinainte de Evanghelie rostită cu voce tare, sărutul păcii se restrânge la clerul din altar;
• sec. XII: ectenia mare este mutată după Binecuvântarea mare;
• sec XIV: la antifoanele duminicale se folosesc psalmii tipici şi Fericirile. Patriarhul Filotei alcătuieste o Diataxă fixând rânduiala Liturghiei.

În perioada următoare Liturghiile bizantine nu au mai cunoscut schimbări majore, fapt favorizat şi de apariţia ediţiilor tipărite ale Liturghierului. Cu toate acestea evolutia Liturghiei nu a încetat deoarece, aşa cum arătam în articolul precedent, Liturghia este un organism viu şi nu o relicvă a istoriei.

Pr. Florin Botezan