Crezul (II)
Unitatea Bisericii ca trăire anticipată a Împărăţiei cerurilor este atât o unitate de credinţă cât şi de iubire. De aceea mărturisirea unitatii de credinţă prin rostirea Crezului este legată de sărutul păcii, ritualul care exprimă unitatea de iubire. Propriu-zis dreapta credinţă este raţiunea de a fi a iubirii şi temeiul neclintit al unităţii. Iubirea nu e de conceput fără daruire deci fără dar. Iar darul iubirii autentice este adevărul; în Biserică adevărul credinţei. Astfel unitatea deplină e posibila în credinţa cea una, absolută, revelată a Prea Sfintei Treimi prin Hristos în Duhul Sfânt.
Numai uniţi prin iubire putem să mărturisim dreapta credinţă comună
Invitaţia diaconului la dăruirea sărutului păcii şi răspunsul credincioşilor scoate în evidenţă faptul că unitatea de iubire se împlineşte în unitatea de credinţă: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim!. Numai uniţi prin iubire putem să mărturisim într-un gând dreapta credinţă comună: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Acest răspuns este o primă mărturisire sintetică a credinţei în Sfânta Treime, întărită de actul concret al sărutului păcii.
Uşile istoriei se închid şi suntem făcuţi părtaşi ospăţului de nuntă al lui Hristos
Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! rosteşte diaconul introducând rostirea Crezului. Iniţial prima parte (Uşile, uşile!) era un îndemn adresat ipodiaconilor pentru a închide şi păzi uşile bisericii şi a nu lăsa să intre necredincioşii şi catehumenii. Partea a doua (Cu înţelepciune să luăm aminte!) este o provocare a atenţiei credincioşilor asupra Crezului care urmează a fi rostit.
Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia asupra sensurilor duhovniceşti ale acestui îndemn. Închiderea uşilor bisericii, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată trecerea celor pământeşti şi intrarea viitoare a celor vrednici în lumea inteligibilă sau la ospăţul de nuntă al lui Hristos; de asemenea, lepădarea desăvârşită a lucrării rătăcite din simţiri. Sfânta Liturghie este înălţarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă prima parte a Liturghiei, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, exprimă deschiderea misionară a Bisericii către lume, cea de a doua parte, Liturghia credincioşilor (euharistică) reprezintă separarea Bisericii de lume, ieşirea din timp şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Uşile istoriei se închid şi noi suntem făcuţi părtaşi ospăţului de nuntă al lui Hristos. În Biserica primară acest lucru era exprimat de închiderea efectivă a uşilor bisericii după ce au rămas înăuntru numai cei credincioşi care se vor şi împărtăşi. Este un privilegiu înfricoşător să rămâi în biserică la Liturghia credincioşilor, privilegiu pe care îl conştientizăm atât de puţin astăzi. Nu poţi intra la ospăţul de nuntă al lui Hristos fără haină de nuntă pentru că vei fi aruncat afară (Matei 22, 1-14); de aceea, pentru a ne face vrednici trebuie să lepădăm lucrarea rătăcită din simţiri adică să ne curăţim de toată pervertirea pe care patimile au lucrat-o în noi. Cu năzuinţa de a înainta astfel de la credinţa simplă, din auzire, la cea desăvârşită, din vedere, să lepădăm toată grija cea lumească, cum ne îndeamnă şi imnul heruvimic, şi să ne îndreptăm toată atenţia spre mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului.
Crezul este o sinteza a dogmelor credinţei noastre
Crezul niceo-constantinopolitan sintetizează învăţătura Bisericii exprimând paradoxurile fundamentale ale credinţei noastre şi anume unitatea de fiinţă şi deosebirea personală între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi, pe de altă parte, unirea dumnezeirii cu umanitatea în Persoana Fiului, paradoxuri la baza cărora stă iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu din sânul Sfintei Treimi revărsată asupra omenirii. Se înţelege de la sine că nici un crez finit nu poate spune vreodată tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit. Crezul e mai curând o declaraţie omenească dumnezeieşte insuflată, spre a ne ajuta la înţelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos «darul negrăit» al lui Dumnezeu, ceea ce subliniază faptul că nici un crez nu poate cuprinde vreodată sau să ajungă la capătul plinătăţii înţelesului lui Hristos. Cu toate acestea, recunoscându-ne finitudinea, nu putem ascunde cele ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Trebuie să ne rostim credinţa, oricât de nedesăvârşit. Aceasta a încercat să facă Biserica prin Crez. Trebuie să ştim ce anume credem şi în Cine credem, dacă vrem să trăim ca creştini.
Cred într-Unul Dumnezeu Crezul începe cu afirmarea unităţii de fiinţă a Sfintei Treimi şi continuă cu prezentarea însuşirilor Persoanelor dumnezeieşti căci Dumnezeu este Unul în fiinţă dar întreit în persoane, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului, văzutelor tuturor, şi nevăzutelor. «Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul vostru, al tuturor celor ce purtaţi imaginea lui Dumnezeu în sine, care sunteţi aleşi, l-au numit mai întâi pe Dumnezeu Tata, apoi Atotputernic şi Făcător. Ei au făcut aceasta fiind luminaţi de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinaintea timpului şi a creării lumii. În al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor acelora care Îl urmează adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Fericirea voastră constă şi în faptul că Tatăl vostru cel ceresc este şi Atotputernic şi Făcător» al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea din veci a Fiului din Tatăl este mai presus de puterea noastră de înţelegere. O putem asemăna cu naşterea luminii din lumină căci Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1, 5). Sfinţii Părinţi au folosit patru expresii pentru a arăta legătura dintre Hristos şi Tatăl : «Lumina din lumina», «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», «nascut» şi «de o fiinţă cu Tatăl». Prin alte două expresii se arată legătura între Hristos şi creaţie: «nu făcut» şi «prin care toate s-au făcut». Hristos nu face parte din creaţie, «toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut»(Ioan 1, 3).
Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri, şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi s-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu Slavă să judece viii şi morţii, a căruia Împărăţie nu va avea sfârşit. Opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu este prezentată în etapele ei principale: asumarea firii omeneşti prin întrupare în istorie, pătimirea, moartea, învierea, înălţarea la ceruri şi a doua venire.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele au grăit prin proroci. Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, Dătătorul de viaţă.
Daca Fiul îşi ia fiinţa din Tatăl prin naştere, Duhul Sfânt şi-o ia prin purcedere din Tatăl. Catolicii au adăugat în Crez afirmaţia că Duhul purcede şi de la Fiul (Filioque). Dar Biserica Ortodoxă păstrează Crezul în formula originară care reflectă învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii potrivit căreia Duhul purcede numai de la Tatăl, iar Fiul îl trimite în lume: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26).
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Sunt enumerate însuşirile Bisericii. Biserica fiind Trupul lui Hristos este una pentru că Hristos nu poate avea mai multe Trupuri. Este sfântă pentru că Duhul Sfânt împlineşte în ea sfinţenia lui Hristos sfinţindu-i pe membri ei. Este sobornicească sau universală pentru că este destinată să cuprindă toate popoarele, de peste tot şi de totdeauna şi pentru că este o comuniune de iubire. Este apostolească pentru că păstrează învăţătura Domnului aşa cum a comunicat-o apostolilor şi are succesiunea apostolică a ierarhiei prin hirotonie.
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Botezul este Taina prin care primim mântuirea lucrată de Hristos, murind şi înviind împreună cu El, este Taina prin care intrăm în Biserică şi dobândim iertarea păcatelor. Fiecare om poate fi botezat o singură dată după cuvântul Sfântului Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Efes. 4, 5).
Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. Nădejdea în învierea morţilor stă în centrul credinţei noastre. Hristos a venit pentru ca să ne dăruiască viaţa veşnică. El ne-a încredinţat de învierea morţilor prin învierile săvârşite de el şi mai ales prin propria Sa înviere. Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 12-22).
Crezul trebuie rostit în comun de întreaga comunitate
Rostirea Crezului are aşadar o importanţă deosebită: este o expresie a unităţii de credinţă, o dovadă a ortodoxiei credinţei şi, prin aceasta, o pregătire pentru împărtăşire; o mulţumire pentru mântuire şi o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez de a ne uni cu Hristos şi a crede Lui; o proclamare a credinţei pentru cei neştiutori; o mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Având în vedere toate acestea, atât din punct de vedere liturgic cât şi pastoral, se impune rostirea în comun a acestuia de către întreaga comunitate. Astfel ne arătăm în mod concret unitatea în credinţă şi, pe de altă parte, fiecare credincios va ajunge să înveţe Crezul.
Clătinarea Sfântului Aer simbolizează darul desăvârşit şi bogat al Sfântului Duh
În timpul rostirii Crezului preotul clatină Sfântul Aer deasupra Sfintelor Vase până la cuvintele şi a înviat a treia zi, după Scripturi după care îl împachetează, Cinstitele Daruri ramânând în continuare descoperite. Este o practică atestată de patriarhul (monofizit) Sever al Antiohiei ( 538) care ne transmite interpretarea veche potrivit căreia această clătinare aminteşte de viziunea Sfântului Petru (Fapt. Ap. 11, 5-10) şi simbolizează darul desăvârşit şi bogat al Sfântului Duh care i s-a descoperit lui Petru că va cuprinde şi neamurile şi care se va pogorî peste darurile puse înainte prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului.
Pr. Florin Botezan