Site-ul Arhiepiscopiei Tomisului
Acest website apare cu binecuvântarea
IPS Dr. TEODOSIE Arhiepiscopul Tomisului

IPS Dr. TEODOSIE
Arhiepiscopul Tomisului

Heruvicul

Element caracteristic al Intrării Mari, cu mare impact asupra credincioşilor, Heruvicul este cântarea lentă şi măreaţă intonată la strană în care melodia şi cuvintele se unesc pentru a ne pregăti duhovniceşte să-L primim pe Hristos, Împăratul tuturor, Care se jertfeşte pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmaţia acestei cântări ca noi, cei care participăm la Sfânta Liturghie, îi închipuim tainic pe heruvimii care intonează cântarea întreit sfântă „făcătoarei de viaţă Treimi”. Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseşte şi pentru imnele speciale care se cântă în timpul Intrării Mari în Joia şi Sâmbăta Mare şi anume „Cinei Tale celei de Taina” şi respectiv „Să tacă tot trupul”. Conceput iniţial să fie cântat continuu, heruvicul este întrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, păstrându-şi însă unitatea.

Heruvicul a fost introdus în anul 574

Heruvicul nu a fost prezent de la început în rânduiala Sfintei Liturghii ci a fost introdus doar în a doua jumătate a secolului al VI-lea. În primele secole, ritualul Intrării Mari fiind foarte simplu, darurile erau aduse de către diaconi în tăcere, în timp ce credincioşii îşi dădeau sărutul păcii. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, deşi aducerea darurilor capătă o solemnitate deosebită fiind interpretată ca purtarea lui Hristos spre patimă şi mormânt, ea se săvârşeşte în continuare în tăcere. Această tăcere, consideră Teodor de Mopsuestia, este impusă de reculegerea şi teama cu care trebuie să participăm la acest moment.

Istoricul Cedrenus, în lucrarea sa Historianum compendium (secolul XI) ne informează că Imnul heruvimic a fost introdus în timpul împăratului bizantin Iustin II (565-578) în anul 574, patriarh fiind Ioan III Scolasticul (565-577). Tot atunci s-a hotărât ca în Joia Mare să se cânte imnul „Cinei Tale celei de Taină”.

Profesorul Robert Taft a lansat ipoteza că înainte de introducerea heruvicului se cântau antifonic, cu refrenul Aliluia, versetele 7-10 ale Psalmului 23: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei”. În anul 574, susţine el, Heruvicul propriu-zis s-a adăugat refrenului Aliluia. În perioada următoare, până în secolul al X-lea, s-a renunţat la versetele din psalmi rămânând doar Imnul heruvimic şi Aliluia.

Cântarea „Să tacă tot trupul” este preluată din rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, înlocuind din secolele XI-XII, Heruvicul obişnuit la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Mare.

Adverbul ”acum” exprimă imperativul lepădării imediate a grijii lumeşti

Textul românesc al Heruvicului este o traducere a variantei slave a acestuia: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum sa o lepădam ... ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia.”

Diferenţa faţă de textul grecesc actual constă în prezenţa adverbului „acum” şi în folosirea expresiei „aducem” (cântarea întreit sfântă) în loc de „cântăm”.

Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii nu cuprind de obicei textele cântărilor ci doar ale rugăciunilor, de aceea este greu de reconstituit textul originar al Heruvicului. Totuşi analiza manuscriselor care cuprind această cântare ne indică prezenţa adverbului „acum” în textul grecesc până prin secolul al XVI-lea. Aşa dar varianta slavă păstrează forma veche a imnului. Reintroducerea acestui adverb în ultima ediţie a Liturghierului românesc (2000) este salutară deoarece el întăreşte mesajul Heruvicului exprimând imperativul lepădării imediate, „acum”, a grijii lumeşti pentru a putea aduce cântarea întreit sfântă şi a-L primi pe Împăratul tuturor.

Varianta slavă „aducem” (cântarea întreit sfântă) vine probabil din confuzia lui prosagontes (aducem) cu prosadontes (cântăm) întâlnit în toate manuscrisele greceşti. Totuşi nu este greşit a spune că „aducem” cântarea întreit sfântă având în vedere faptul că şi în alte contexte se vorbeşte despre aducerea unei cântări (de exemplu în rugăciunea trisaghionului).

Heruvicul ne descoperă slava şi puterea Împărăţiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos

Tema centrală a Heruvicului este legată de semnificaţia Intrării Mari. Prin aducerea darurilor la altar, Biserica se aduce pe sine însăşi făcându-se părtaşă jertfei lui Hristos pentru că ea este Trupul Lui. Dar Hristos însuşi este „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte”.

Aşa dar Intrarea Mare este o expresie simbolică a asumării jertfei de către Hristos şi a participării noastre la această jertfă percepută ca o intrare triumfală a Împăratului tuturor înconjurat de puterile îngereşti. „Împăratul tuturor se jertfeşte arătându-ne adevarata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca Cel mai adevărat Împărat. Este paradoxul Împăratului care se jertfeşte arătând marea putere a lui Dumnezeu care ridică lumea din haos prin iubire şi în vederea unei iubiri veşnice şi fericite în Împărăţia Sfintei Treimi”. Dumnezeu, sculându-L pe Hristos din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa în ceruri „toate le-a supus sub picioarele Lui, şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 20-22). Heruvicul ne descoperă slava şi puterea Împărăţiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos nouă, membrilor Bisericii, unindu-ne cu puterile îngereşti în slăvirea Treimii.

Heruvicul este o introducere la Liturghia credincioşilor pregătindu-ne pentru împărtăşirea cu Hristos

În evlavia populară Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict la Intrarea Mare înţelegând ca urmare prin primirea „Împăratului tuturor” întâmpinarea procesiunii Intrării Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerări nemaifăcându-se diferenţa între darurile consacrate şi cele neconsacrate. După cum observa Nicolae Cabasila, unii se închină darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le drept Trup şi Sânge al Lui Hristos. Probabil din acelaşi motiv unii credincioşi doresc să fie atinşi pe cap cu Sfântul Potir.

Dar Heruvicul nu se referă doar la Intrarea Mare. Analiza textului său scoate în evidenţă faptul că acesta este o introducere la întreaga acţiune liturgică ce urmează, de la anaforă la împărtăşire. Această interpretare a imnului heruvic este confirmată de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (în sec. VI) protesteaza împotriva celor care credeau că psalmul cântat atunci în timpul Intrării mari se referea strict la acea procesiune. Teodor de Andida interpretează în acelaşi sens: „Imnul heruvic, care se cântă, îndeamnă pe toţi să fie mai cu luare aminte de acum şi până la sfârşitul Liturghiei, lăsând toată grija de aici, ca să primească pe Marele Împărat, prin împărtăşire”. Această interpretare a fost preluată în Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului şi interpolată în cel al Sfântului Gherman al Constantinopolului.

Termenul grecesc folosit pentru primirea lui Hristos este ipodehomai, care înseamnă a primi în comuniune, a se împărtăşi, la forma de participiu viitor (ipodexomenoi). Acest termen este folosit în mod curent pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului iar forma de participiu viitor ne arată că se referă la înpărtăşirea care va urma în cadrul Liturghiei.

Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolată a Liturghiei ci în legatură cu ceea ce va urma, ca o pregătire pentru anafora şi Împărtăşire înţelegem că cântarea întreit sfântă pe care o aducem închipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul îngeresc „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot...” pe care îl vom cânta în timpul anaforalei. Iar îndemnul de a lepăda toată grija lumească este o anticipare a exclamaţiei „Sus să avem inimile!” de dinainte de anaforă.

Aşa dar Imnul heruvimic îi învaţă pe credincioşi că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ... din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija cea lumească (sus să avem inimile) ca să-L primească pe Hristos prin împărtăşire.

Aceiaşi învăţătură este exprimată şi de cele două heruvice speciale din Sâmbăta şi Joia Mare: ”Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească (cu alte cuvinte să lepădăm toată grija lumească, sus să avem inimile); că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor (împărtăşirea). Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.”

Heruvicul din Joia Mare exprimă faptul că întreaga Liturghie a credincioşilor este o actualizare a Cinei celei de Taină. Astfel şi acest heruvic este o pregătire pentru restul slujbei: Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta.

În concluzie putem spune că Heruvicul este o pregătire pentru întreaga Liturghie a credincioşilor atrăgându-ne atenţia asupra privilegiului înfricoşător de a participa la aceasta alături de puterile îngereşti şi închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Hristos, Împăratul tuturor, prin împărtăşire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie să lepădăm toată grija cea lumească.

Pr. Florin Botezan

Biblia Anania
BIBLIA ANANIA în format PDF

recomandată pentru dispozitive mobile

Facebook

Protecţia datelor personaleTermeni şi Condiţii de Utilizare